Nu mai tîrziu de-aseară, fu smuls de la masă de bătăi repetate în uşă; “bătăi” este tare spus, cel mult nişte ciocănituri cu buricele degetelor. În prag, un puşti cerînd de mîncare. O premieră, de regulă sînt trimişi să ţigănească bani. Prin deschizătura uşii, i-a scos, într-o pungă de la Green Hills, cîteva viţe de colac, două roşii şi o coptură — cu măr? cu vişină? — din care n-a mai apucat să guste. Doar că micul cerşetor nu se grăbea să împartă, fie şi după prag, cina cu el. “O jucărie, şi-n ochi i se citi mîndria de a fi îndrăznit, peste care tocmai trecea, cu roşu, mîna profesoarei de Nu-se-poate, n-aveţi o jucărică şi pentru mine.” Ce l-a dat gata a fost acel “şi”, nu atît o conjuncţie, cît — revendicat, ca printre altele — dreptul lui la copilărie, alături de băieţeii şi fetiţele crescuţi în familie. Răscoli prin sacul cu jucării al fiicei sale — Fata lu’ Tata —, unde se-ngrămadeau, de-a valma, o duzină de păpuşi, cîţiva ursuleţi de pluş, numeroase animăluţe de plastic şi cîte şi mai cîte. Cînd reapăru în prag cu o maşinuţă, băiatul încă nu-şi desfăcuse pachetul. Primi jucăria cu un fel de nerăbdare ce trăda neîncredere, o încercă dacă merge chiar în faţa uşii, apoi hotărî că i se poate confesa bărbatului necunoscut: “Cînd am să cresc mai mare, am să spăl maşini”. Parcă-i năzdrăvan, gîndi omul cu cuvintele bunicii sale care, dacă ar fi fost de faţă, l-ar fi stuchit neapărat, să nu-l deoache: “Ptiu! bahure de copchil.” Vraja se luă ca cu mîna — nu el a comis cacofonia, bunica! — în clipa-n care: “Un pistolet. Am vrut un pistolet de joacă...”, dădu glas puştiul. Fără replică, îi închise uşa în nas. “Cînd am să cresc mare, am să jefuiesc bănci”, continuă pe două voci omul, fără voia lui: “Dat tu, nu ţi-ai cumpărat la şapte ani, chiar de ziua ta, o armă cu dop cu care ai tras toată vară după muşte?” Incidentul de-aseară îi revine în minte cu atît mai stăruitor, cu cît prezenţa fiului mamei sale în salonul maşinii se face tot mai simţită, în ciuda voinţei acestuia. Pur şi simplu e copleşit de atenţie, tînăra ieşindu-şi din piele să-l mulţumească. “Numai mamă să nu fii!...”, oftează femeia între două vîrste. Pe bancheta din spate, cele două urîciuni plescăie din limbă ca şi cum nimerind una într-un butoi cu miere, alta într-unul de căcat, acum se ling reciproc, din ochi şi gură. “Cei foarte sluţi, ca şi frumuseţile desăvîrşite, nu ar trebui să aibă copii, se dă cu părerea bărbatul, pentru a nu tiraja excepţia, în bine şi în rău.” “Bag seama, eşti rasist...”, rîde fata. “Nu cunosc decît două rase: rasa superioară (subsuoară) şi rasa inferioară (ghici unde?); tu, din care faci parte?” Ea se retrage toată-n pavilionul urechii, ultima redută în faţa lumii din afară, îmbiindu-l s-o urmeze: “Ne me quitte pas”. Din timp în timp, maşina se opreşte, culegînd de pe marginea drumului pasageri de ocazie sau genţi cu te miri ce. În gară la Călăraşi, şoferul anunţă un popas igienic de 5 minute. URINBURG, scrie cu litere de-o schioapă pe budă, o construcţie alcătuită dintr-un perete despărţitor şi două uşi. Pe una intră un domn, pe alta iese o doamnă; dincolo de aparenţe, nu sînt decît un bărbat şi o femeie ce-şi lasă pantalonii pe vine/îşi sumecă poalele rochiei şi-şi dau drumul. Nici un fel de intimitate. (Replică din altă piesă, despre o tipă ce-şi scotea toate hîrţoagele pe terasă, înşirîndu-le pe două din cele patru mese, ca apoi tot ea să se plîngă-n gura mare administratorului: “Nici un fel de intimitate!” O frază cît să-i asigure posteritatea.) “Hai să încrucişăm speciile de plante şi vieţuitoare cu denumirile de oraşe, se animă bărbatul, amuzat de inscripţia de pe budă. Hamsterdam.” “Londatră.” “Vienupăr.” “Pragaiţă.” “Berlindină.” “Zebrazzaville.” Cînd intră în joc şi numele proprii, competiţia capătă brusc o cu totul altă turnură: “Abelgrad”. “Cainnsbruck.” Oraşe înfrăţite. Ţac-pac! “Îmbarcarea! ordonă şoferul. Toată lumea-i pe loc?” Pe peron, trei poliţişti plimbă un cîine-lup cu botniţa atîrnîndu-i pe piept; se asortează de minune: oamenii descheiaţi la gît, patrupedul dezlegat la limbă. “...’ham înţeles, se loveşte peste frunte careva. Chîinele-lup face parthe din uniformă.” “Prin ‘88-’89, la Moscova, era de bon ton să-ţi numeşti potaia Lavrenti Pavlovici, şopteşte-n urechea fetei bărbatul. Mai cu seamă intelighenţia îşi refula spaimele şi complicităţile de altădată, chiar dacă se ştia că anume lui Beria i se datorează primul val de eliberări, adevărat — ale deţinuţilor de drept comun, în primăvara lui ‘53.” În timp, istoria se joacă de-a telefonul stricat, dramele se-ntorc în farse, cum ai traduce — în buna tradiţie sovietică a bilingvismului armonios — “trei ani de puşcărie” prin... “tri goda rasstrela”. Cuvintele au miros de frînă. Pînă şoferul scoate maşina din viteza “deloc” şi o bagă-n “înşet”, se mai nasc alţi cîţiva miliţieni, cu cîini cu tot, Molda şi Lavrenti Pavlovici, Lavrenti Pavlovici şi Molda.
(fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în pregătire)
(fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în pregătire)