Orice s-ar spune, dar adevărata piatră de încercare pentru un romancier o constituie proza scurtă: e ca şi cum, după ce te-ai obişnuit să te întinzi ca un nou Oblomov sub cearceaful narativ, te vezi silit să scrii pe şerveţele de hîrtie! Charles Bukowski o face (odată) cu Cea mai frumoasă femeie din oraş, Rao, 2008, şi încă în numeroase ediţii (1967, 1968, 1970, 1972, 1983 etc., etc.).
Nu există nicio deosebire principială între romanul ce l-a consacrat, Femei, şi volumul de povestiri în cauză, decît că scenele de pat descrise cu lux de amănunte în roman sunt consumate á la fourchette în prozele ce arareori depăşesc 10 pagini. De unde şi o economie de mijloace de-a dreptul atică, de-ar fi să citez începutul povestirii titulare: „Cass era lavă topită. Un duh înghesuit într-o formă prea mică”.
Or, măiestria lui Bukowski ţine de ceea ce s-ar numi mise en abîme, pe distanţe scurte, cînd între prima înfăţişare („...avea şi o cicatrice permanentă pe obrazul stîng, care însă, în loc să-i ştirbească frumuseţea, i-o punea şi mai mult în valoare”) şi saltul final, peste alte cîteva pagini („– S-a sinucis? Poţi să-mi spui şi mie cum? – Şi-a tăiat gîtul”), încape o viaţă de om, şi aia pocită („Ne-am înfierbîntat şi am hotărît să mergem în pat. Acela a fost momentul în care Cass şi-a scos rochia şi am văzut-o – cicatricea urîtă de pe gît. Era mare şi groasă.
– Ce dracu’, femeie, am zis din pat, ce-ai făcut?
– Am încercat cu o sticlă spartă într-o noapte. Nu-ţi mai place de mine? Acum mai sunt frumoasă?”)
Nu există o singură pagină în toată cartea în care personajele să-şi vorbească altfel decît tăindu-se în săbii, şi nici vreo proză „călduţă”. Dacă ar fi să aleg însă una reprezentativă nici nu atît pentru universul lui Charles Bukowski, cît pentru... „visul american”, m-aş opri la Maşinăria stoarce boaşe – o replică de geniu a Coloniei penitenciare, unde pedeapsa capitală este înlocuită cu munca voluntară!
Aux larmes, citoyens!
Nu există nicio deosebire principială între romanul ce l-a consacrat, Femei, şi volumul de povestiri în cauză, decît că scenele de pat descrise cu lux de amănunte în roman sunt consumate á la fourchette în prozele ce arareori depăşesc 10 pagini. De unde şi o economie de mijloace de-a dreptul atică, de-ar fi să citez începutul povestirii titulare: „Cass era lavă topită. Un duh înghesuit într-o formă prea mică”.
Or, măiestria lui Bukowski ţine de ceea ce s-ar numi mise en abîme, pe distanţe scurte, cînd între prima înfăţişare („...avea şi o cicatrice permanentă pe obrazul stîng, care însă, în loc să-i ştirbească frumuseţea, i-o punea şi mai mult în valoare”) şi saltul final, peste alte cîteva pagini („– S-a sinucis? Poţi să-mi spui şi mie cum? – Şi-a tăiat gîtul”), încape o viaţă de om, şi aia pocită („Ne-am înfierbîntat şi am hotărît să mergem în pat. Acela a fost momentul în care Cass şi-a scos rochia şi am văzut-o – cicatricea urîtă de pe gît. Era mare şi groasă.
– Ce dracu’, femeie, am zis din pat, ce-ai făcut?
– Am încercat cu o sticlă spartă într-o noapte. Nu-ţi mai place de mine? Acum mai sunt frumoasă?”)
Nu există o singură pagină în toată cartea în care personajele să-şi vorbească altfel decît tăindu-se în săbii, şi nici vreo proză „călduţă”. Dacă ar fi să aleg însă una reprezentativă nici nu atît pentru universul lui Charles Bukowski, cît pentru... „visul american”, m-aş opri la Maşinăria stoarce boaşe – o replică de geniu a Coloniei penitenciare, unde pedeapsa capitală este înlocuită cu munca voluntară!
Aux larmes, citoyens!
