Nu e niciun turist în templu, aşa că n-avem cum să trecem neobservaţi. Puţinii credincioşi ard beţigaşe aromatizate, pe care şi le procură pe loc, cu doar un yuan mănunchiul. O primă curte interioară, cu cîteva altare, dintre care unul al unui Buddha culcat, ne transportă literalmente într-o altă lume: la un moment dat, o femeie-călugăr ne face semn să intrăm într-o încăpere destinată probabil oaspeţilor, unde ne serveşte cu un ceai verde, pregătit chiar de faţă cu noi, şi cu pîine de casă. Uşa e larg deschisă, ceea ce face ca ritualul ceaiului să fie însoţit, la distanţă de cîteva zeci de paşi, de prosternări în faţa unui Buddha surîzător. Urmărim fascinaţi gimnastica sacră a unui bătrîn şi a unei copile, şi o pace neobişnuită pune stăpînire pe sufletele noastre, de parcă am fi în sînul lui Dumnezeu, fie şi nirvanic.
Tot punîndu-ne ceai şi ciugulind din pîine, am lăsat să treacă timpul pe lîngă noi. Un sfert de oră – jumătate – trei sferturi... La plecare, punem cîte 10 yuani sub talger (9,6 yauni = 1 euro), în semn de recunoştinţă, chit că ospitalitatea nu are preţ. Apoi urcăm la celălalt nivel, în curtea principală, în mijlocul căreia se înalţă un fel de pom de crăciun din fier împodobit cu clopoţei – cînd bate vîntul, clinchetul lor „spune” rugăciuni.
Tot aici se află templul principal, din a cărui firidă ne priveşte un gigantic Buddha de aur cu o ditamai zvastică pe burtă. Prin semne, ne cerem voie să ne apropiem, iar călugărul ne încurajează să venim cît mai aproape. Două femei – după cum arată, mama şi fiica – se închină de zor, fără să fie deranjate de prezenţa noastră. Facem înconjurul templului, în acordurile unei muzici repetitive – de fapt, este o rugăciune cîntată – ce răsună de pretutindini, ca şi cum îngerii au coborît pe pămînt. O succesiune de curţi interioare ne conduc, în cele din urmă, spre o stupă închinată memoriei unui călugăr budist, probabil cineva foarte important în ierarhie templului. Prin deschizăturile din zid, tăiate în formă de zvastică, se vede oraşul întins de-a lungul unui defileu străjuit de munţi. Iar în depărtare – culmile înzăpezite ale unor piscuri ce te fac să visezi.
Mai mult ca niciodată, mă simt nu atît în China, cît în Tibet (între paranteze fie spus, aflu că vechea denumire a oraşului Xinning sună, în tibetană, chiar aşa: Pulang!), ceea ce-i adevărat din punct de vedere istoric, nu şi în opinia autorităţilor centrale. Suficient să cobori în oraş, unde locuieşte o importantă minoritate musulmană, pentru a le da dreptate – toate imperiile au operat mari deplasări de populaţie; China de ce ar fi o excepţie?!
Odată ajuns la hotel, găsesc în cameră un pachet cu cărţi, printre care şi Transcending the Reality and Matter. Poetry Collection of the Second Qinghai Lake International Poetry Festival – răsfoind-o, mă descopăr la p. 476-478, antologat cu 5 poeme (le voi recunoaşte după... liniile de pauză), mai puţin “VAcA~ “, inspirat de Cartea tibetană a morţilor. O decepţie în plus, care nu-mi va umbri însă bucuria acestei după-amiezi „tibetane”, fie şi made in China.
(va urma)