Partea cea mai reuşită şi mai contradictorie a beligienilor e capacitatea de a nu fi cineva anume. În primul rînd, de a nu fi belgieni. Într-adevăr e greu de spus ce înseamnă să fi belgian, mai ales după ce în marginea acestei întrebări s-a format o lungă tradiţie ironică, s-au născocit nenumărate glume şi s-au scris teorii complicate şi fără aplicare.
Belgienii fac, în genere, toate mişcările pe care le cunosc de la naţiunile sigure pe „sîngele” lor: organizează ceremonii publice în care aniversează ziua naţională, atîrnă la fereastră drapelul belgian şi ţin să se distaneţeze de patronajul naţiunilor mari. Astfel, belgienii de limbă franceză (valonii) au girjă să îţi spună că ei nu sînt nici francezi sadea, nici francezi marginali ci belgieni adevăraţi. La fel de siguri sînt belgienii vorbitori de flamandă care nu se simt francezi dar nici olandezi ci adevăraţi belgieni. Rezultatul e o impresie care circulă singură şi se hrăneşte din declaraţii.
Adevărul, aşa cum poate fi el măsurat de străinii care observă felul de a fi beligian e diferit. El poate fi rezumat în observaţia paradoxală după care belgienii sînt acel grup care seamănă cu multă lume fără să fie o parte sau alta a lumii. Practic, belgienii au mult din echilibrul metodic al flamanzilor dar, priviţi, din alt unghi, tot ei au destul din dinamica şi retorica franceză. Mai mult, belgienii par, în genere, mari colecţionari de trăsături naţionale: anglizarea lor lingvistică e pronunţată şi trece mult peste incapacitatea franceză de a vorbi altceva decît o engleză parodică. Ceea ce nu înseamnă că belgienii ajung la bilingvismul aprope complet al flamanzilor vorbitori de engleză.
Dacă pare prea complicat, atunci trebuie spus că beligienii sînt de toate în acelaşi moment: francezi, flamanzi şi un pic nordici. Rezultatul e un cortegiu de trăsături care se învecinează, fără să fie identice. Belgia e o Franţă mai întunecată şi mult mai calmă. O Olandă mai relaxată şi mai vorbăreaţă. Clima, adică suma ploilor şi a zilelor fără soare, se ocupă de rest şi dictează într-o măsură oarecare, temepramentul egal, uneori, placid al belgienilor. Iar acest fel de a fi lipsit de o identitate anume dar cu mai multe extrase de identităţi e, pînă la urmă, tot ce poate fi mai belgian.
Belgienii fac, în genere, toate mişcările pe care le cunosc de la naţiunile sigure pe „sîngele” lor: organizează ceremonii publice în care aniversează ziua naţională, atîrnă la fereastră drapelul belgian şi ţin să se distaneţeze de patronajul naţiunilor mari. Astfel, belgienii de limbă franceză (valonii) au girjă să îţi spună că ei nu sînt nici francezi sadea, nici francezi marginali ci belgieni adevăraţi. La fel de siguri sînt belgienii vorbitori de flamandă care nu se simt francezi dar nici olandezi ci adevăraţi belgieni. Rezultatul e o impresie care circulă singură şi se hrăneşte din declaraţii.
Adevărul, aşa cum poate fi el măsurat de străinii care observă felul de a fi beligian e diferit. El poate fi rezumat în observaţia paradoxală după care belgienii sînt acel grup care seamănă cu multă lume fără să fie o parte sau alta a lumii. Practic, belgienii au mult din echilibrul metodic al flamanzilor dar, priviţi, din alt unghi, tot ei au destul din dinamica şi retorica franceză. Mai mult, belgienii par, în genere, mari colecţionari de trăsături naţionale: anglizarea lor lingvistică e pronunţată şi trece mult peste incapacitatea franceză de a vorbi altceva decît o engleză parodică. Ceea ce nu înseamnă că belgienii ajung la bilingvismul aprope complet al flamanzilor vorbitori de engleză.
Dacă pare prea complicat, atunci trebuie spus că beligienii sînt de toate în acelaşi moment: francezi, flamanzi şi un pic nordici. Rezultatul e un cortegiu de trăsături care se învecinează, fără să fie identice. Belgia e o Franţă mai întunecată şi mult mai calmă. O Olandă mai relaxată şi mai vorbăreaţă. Clima, adică suma ploilor şi a zilelor fără soare, se ocupă de rest şi dictează într-o măsură oarecare, temepramentul egal, uneori, placid al belgienilor. Iar acest fel de a fi lipsit de o identitate anume dar cu mai multe extrase de identităţi e, pînă la urmă, tot ce poate fi mai belgian.