Cine ca cine, dar autorul Holorime-lor, poetul Şerban Foarţă cred că ar putea rima pînă şi... mersul trenurilor, cu pasageri cu tot! Nu că nu i-ar fi dat pace laurii lui Dosoftei, dar ispita – sau mai degrabă, chemarea! – de a retocmi pre stihuri, la peste trei secole de la isprava ilustrului său înaintaş, mai întîi Cartea Psalmilor, Brumar, 2007, iar de curînd şi Ecclesiastul & Cântarea Cântărilor, Art, 2008, trebuie să fi fost cu adevărat irezistibilă, de vreme ce poetul s-a canonit să versifice cele trei cărţi ale Sfintelor Scripturi.
Musai deci să-i auzim motivaţia: „... în timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato, ce reia tema incipientă (şi, de fapt, unică) pînă la propria-i istovire, Cântarea Cântărilor ar fi (...) o cantată; în ciuda cantabilităţii, însă, cel mai hermetic text este al ei, pe cînd al cestuilalt este sapienţial şi, ca atare, mult mai transparent.”
Aşa grăit-a deci Eccesiastul, pre limba poetului:
„Şi din atîta-nţelepciune
umplutu-m-am de-amărăciune,
căci toate îs deşertăciune
şi căutare îs, de vînt.
Nu-i noimă, alta, pe pămînt,
decît ca, întru-amărăciune,
să dobîndeşti deşertăciune,
în neodihnă şi frămînt”.
Şi iată-l şi pe Solomon, dînd glas Cântării Cântărilor, pe-o gură de rai:
„Nu-i vine omului să creadă,
cît de frumoşi ţi se făcură,
mireasă, sînii tăi, cei mai
îmbătători decît o gură
de vin, şi ce mireasmă ai,
mireasă-soro, ce mireasmă! (...)
Grădină-nchisă eşti, mireasă,
grădină-nchisă şi fîntînă
pecetluită. Ţi se frîng
de rodii ramurile,-n crîng,
la care caţi cu, numai, ochii
şi-ai vrea să le cuprinzi în mînă (...)”
De la Tudor Arghezi încoace, niciun poet român n-a mai cutezat să se ia la trîntă cu îngerul din Vechiul Testament; Şerban Foarţă a facut-o, ieşind – cu voia Domnului – biruitor!
Musai deci să-i auzim motivaţia: „... în timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato, ce reia tema incipientă (şi, de fapt, unică) pînă la propria-i istovire, Cântarea Cântărilor ar fi (...) o cantată; în ciuda cantabilităţii, însă, cel mai hermetic text este al ei, pe cînd al cestuilalt este sapienţial şi, ca atare, mult mai transparent.”
Aşa grăit-a deci Eccesiastul, pre limba poetului:
„Şi din atîta-nţelepciune
umplutu-m-am de-amărăciune,
căci toate îs deşertăciune
şi căutare îs, de vînt.
Nu-i noimă, alta, pe pămînt,
decît ca, întru-amărăciune,
să dobîndeşti deşertăciune,
în neodihnă şi frămînt”.
Şi iată-l şi pe Solomon, dînd glas Cântării Cântărilor, pe-o gură de rai:
„Nu-i vine omului să creadă,
cît de frumoşi ţi se făcură,
mireasă, sînii tăi, cei mai
îmbătători decît o gură
de vin, şi ce mireasmă ai,
mireasă-soro, ce mireasmă! (...)
Grădină-nchisă eşti, mireasă,
grădină-nchisă şi fîntînă
pecetluită. Ţi se frîng
de rodii ramurile,-n crîng,
la care caţi cu, numai, ochii
şi-ai vrea să le cuprinzi în mînă (...)”
De la Tudor Arghezi încoace, niciun poet român n-a mai cutezat să se ia la trîntă cu îngerul din Vechiul Testament; Şerban Foarţă a facut-o, ieşind – cu voia Domnului – biruitor!
