În ziua alegerilor, 29 iulie, într-o suburbie a capitalei, a avut loc o bătaie între reprezentanţii unor partide competitoare secondată de împuşcături. Cazul a fost semnalat de mass-media. Văzînd reportajul unui post de televiziune, am remarcat un fapt care m-a dezgustat la fel de mult ca şi conflictul cu pricina.
Un reporter a încercat să afle amănunte de la un vajnic poliţist venit să cerceteze cazul sus-pomenit. Poliţistul vajnic însă a refuzat categoric să vorbească cu ziaristul. El părea lehămetit, îmbufnat, şi dădea impresia că nu înţelege ce mai vrea şi ziaristul ăla sîcîitor ca o muscă. Colegul meu de breaslă n-a mai aflat nimic, iar mie mi s-a făcut milă nu numai de el, ci şi de toată tagma jurnaliştilor moldoveni.
Nu e prima oară că văd funcţionari şi poliţişti blazaţi, aroganţi, grăbiţi, nemulţumiţi, bosumflaţi, care refuză să vorbească cu mass-media. Ei ignoră ziariştii, deşi li se cere să spună doar cîteva cuvinte despre lucruri de interes general, nu despre secrete de stat.
Dacă stau să mă gîndesc mai bine, la mijloc nu e numai elementara lipsă a bunului-simţ. E un fapt mult mai grav. Aceşti funcţionari şi poliţişti blazaţi, care nu vor să discute cu ziariştii, îşi primesc salariile din bugetul de stat. Ignorîndu-i pe ziarişti, ei îi ignoră implicit pe contribuabilii care vor să fie informaţi şi care contribuie la formarea salariilor lor. Şi atunci e normal să ne întrebăm: dar ce spaţiu oare e acela în care unii funcţionari şi poliţişti au o asemenea atitudine faţă de contribuabil şi faţă de cetăţean? Acesta e felul în care “votul nostru contează? De ce aceşti funcţionari şi poliţişti nu vor să comunice cu simplii muritori? De ce sînt atît de inaccesibili? Repet, aceşti cinovnici şi poliţişti bosumflaţi nu vor să vorbească despre lucruri pe care în mod normal noi ar trebui să le ştim.
Dar şi mai grav poate e faptul că tagma ziariştilor şi anemica societate civilă nu prea ripostează. În opinia mea, o temă care ar trebui dezbătută mereu, la toate nivelurile, e umilinţa ziaristului repezit, ignorat, refuzat de funcţionarii şi poliţiştii plătiţi din bugetul de stat. Cît o să mai alergăm în urma unor asemenea indivizi, implorîndu-i cu strîngere de inimă? Cît timp le vom mai cerşi bunăvoinţa?
Un reporter a încercat să afle amănunte de la un vajnic poliţist venit să cerceteze cazul sus-pomenit. Poliţistul vajnic însă a refuzat categoric să vorbească cu ziaristul. El părea lehămetit, îmbufnat, şi dădea impresia că nu înţelege ce mai vrea şi ziaristul ăla sîcîitor ca o muscă. Colegul meu de breaslă n-a mai aflat nimic, iar mie mi s-a făcut milă nu numai de el, ci şi de toată tagma jurnaliştilor moldoveni.
Nu e prima oară că văd funcţionari şi poliţişti blazaţi, aroganţi, grăbiţi, nemulţumiţi, bosumflaţi, care refuză să vorbească cu mass-media. Ei ignoră ziariştii, deşi li se cere să spună doar cîteva cuvinte despre lucruri de interes general, nu despre secrete de stat.
Dacă stau să mă gîndesc mai bine, la mijloc nu e numai elementara lipsă a bunului-simţ. E un fapt mult mai grav. Aceşti funcţionari şi poliţişti blazaţi, care nu vor să discute cu ziariştii, îşi primesc salariile din bugetul de stat. Ignorîndu-i pe ziarişti, ei îi ignoră implicit pe contribuabilii care vor să fie informaţi şi care contribuie la formarea salariilor lor. Şi atunci e normal să ne întrebăm: dar ce spaţiu oare e acela în care unii funcţionari şi poliţişti au o asemenea atitudine faţă de contribuabil şi faţă de cetăţean? Acesta e felul în care “votul nostru contează? De ce aceşti funcţionari şi poliţişti nu vor să comunice cu simplii muritori? De ce sînt atît de inaccesibili? Repet, aceşti cinovnici şi poliţişti bosumflaţi nu vor să vorbească despre lucruri pe care în mod normal noi ar trebui să le ştim.
Dar şi mai grav poate e faptul că tagma ziariştilor şi anemica societate civilă nu prea ripostează. În opinia mea, o temă care ar trebui dezbătută mereu, la toate nivelurile, e umilinţa ziaristului repezit, ignorat, refuzat de funcţionarii şi poliţiştii plătiţi din bugetul de stat. Cît o să mai alergăm în urma unor asemenea indivizi, implorîndu-i cu strîngere de inimă? Cît timp le vom mai cerşi bunăvoinţa?
