Una din cele mai catastrofale şosele naţionale ale ţării e cea care leagă oraşele Soroca şi Otaci. Cine a văzut-o o dată, nu o mai uită. E o şosea hopuroasă, plină cu gropi care se înmulţesc mereu din cauza asfaltului degradat. O şosea a suferinţei de la marginea ţării, puţin cunoscută, care
i-ar băga în sperieţi pe străinii fascinaţi de spoiala modernă a capitalei moldoveneşti.
Pentru a-şi proteja automobilele, şoferii parcurg această şosea cu viteză redusă, cu multă precauţie, făcînd slalom printre gropi şi moviliţe, părăsind deseori carosabilul impracticabil. Călătoria se lungeşte astfel şi se transformă într-un epuizant tur de forţă.
Am mers deunăzi la Otaci cu maşina unui prieten care a ajuns pe culmile deznădejdii din cauza şoselei sus-pomenite. Între Soroca şi Otaci automobilul s-a mişcat cu paşi liliputani.
M-am întors a doua zi cu un autobuz hîrbuit, plin cu săteni necăjiţi. Credeam că drumul va fi la fel de anevoios, dar… am avut o revelaţie. Şoferul autobuzului hîrbuit a parcurs distanţa dintre Otaci şi Soroca foarte repede, ocolind cu o dibăcie uluitoare toate gropile şi proeminenţele de asfalt. M-a mirat dexteritatea lui nemaipomenită şi, ros de curiozitate, l-am întrebat cum a devenit atît de îndemînatic. “E simplu” mi-a mărturisit şoferul dibaci. “Am învăţat şoseaua asta groaznică, pe care merg zilnic, pe de rost! Ştiu toate gropile ei, ţin minte orice umflătură a asfaltului, ştiu exact cînd trebuie să încetinesc sau să ocolesc obstacolele! Am făcut chiar o hartă a drumului care conţine toate gropile. Atunci cînd apare o groapă nouă, o trec pe hartă şi o memorizez. Sînt cel mai rapid pe acest drum. Iar autobuzul meu rezistă încă doar pentru că ştiu să evit gropile”.
“Şi ce-o să faceţi cu harta asta cînd şoseaua va fi refăcută temeinic?” l-am întrebat copleşit de uimire.
Şoferul s-a uitat la mine ca la un extraterestru, apoi a spus: “Şoseaua asta va rămîne aşa încă multă-multă vreme… Asta e Moldova…”
Vocea lui conţinea o amărăciune adîncă şi o convingere de nestrămutat.
i-ar băga în sperieţi pe străinii fascinaţi de spoiala modernă a capitalei moldoveneşti.
Pentru a-şi proteja automobilele, şoferii parcurg această şosea cu viteză redusă, cu multă precauţie, făcînd slalom printre gropi şi moviliţe, părăsind deseori carosabilul impracticabil. Călătoria se lungeşte astfel şi se transformă într-un epuizant tur de forţă.
Am mers deunăzi la Otaci cu maşina unui prieten care a ajuns pe culmile deznădejdii din cauza şoselei sus-pomenite. Între Soroca şi Otaci automobilul s-a mişcat cu paşi liliputani.
M-am întors a doua zi cu un autobuz hîrbuit, plin cu săteni necăjiţi. Credeam că drumul va fi la fel de anevoios, dar… am avut o revelaţie. Şoferul autobuzului hîrbuit a parcurs distanţa dintre Otaci şi Soroca foarte repede, ocolind cu o dibăcie uluitoare toate gropile şi proeminenţele de asfalt. M-a mirat dexteritatea lui nemaipomenită şi, ros de curiozitate, l-am întrebat cum a devenit atît de îndemînatic. “E simplu” mi-a mărturisit şoferul dibaci. “Am învăţat şoseaua asta groaznică, pe care merg zilnic, pe de rost! Ştiu toate gropile ei, ţin minte orice umflătură a asfaltului, ştiu exact cînd trebuie să încetinesc sau să ocolesc obstacolele! Am făcut chiar o hartă a drumului care conţine toate gropile. Atunci cînd apare o groapă nouă, o trec pe hartă şi o memorizez. Sînt cel mai rapid pe acest drum. Iar autobuzul meu rezistă încă doar pentru că ştiu să evit gropile”.
“Şi ce-o să faceţi cu harta asta cînd şoseaua va fi refăcută temeinic?” l-am întrebat copleşit de uimire.
Şoferul s-a uitat la mine ca la un extraterestru, apoi a spus: “Şoseaua asta va rămîne aşa încă multă-multă vreme… Asta e Moldova…”
Vocea lui conţinea o amărăciune adîncă şi o convingere de nestrămutat.