La începutul lui februarie 2009 primeam de la Christian Bourgois éditeur/IMEC volumul inedit al lui Roland Barthes, Carnets du voyage en Chine, ceea ce mi s-a părut oarecum firesc (coordonez, de cîţiva ani, seria de autor „Roland Barthes” în cadrul editurii Cartier, iar ceva mai tîrziu avea să traduc, pentru aceeaşi casă, Journal de deuil), nu şi... premonitoriu (sau, în limbaj barthian, „un semn”). La scurt timp, mi-a venit pe e-mail o misivă din... China („de la Milescu Spătaru, post-restant”, am rîs atunci); bref, era o invitaţie nominală la The Second Qinghai Lake International Poetry Festival. Ca să vezi, Carnets du voyage en Chine funcţionase pe post de... „buzdugan” al zmeului, anunţînd iminenta mea călătorie în Imperiul Subcerescului.
Am consultat cîteva enciclopedii, am localizat pe hartă micuţa provincie chineză, de numai 4,2 mil de locuitori, a cărei capitală – Xinning – are, dacă ar fi să dăm crezare Larousse-ului, populaţia Chişinăului, dar pînă la urmă tot la Carnets du voyage en Chine am ajuns. Ca să fiu pregătit, vorba poetului. Or, cartea lui Barthes – L’autre empire des signes, după cum titrează „Magazine litteraire”, nu fără a se întreba, deloc retoric: „Rendez-vous manqué?”, asta dacă o pui alături de Imperiul semnelor japonez (1970) –, din care autorul nu va extrage decît un singur text, Alors, la Chine?, spre publicare (vezi: „Le Monde” pe 24 mai 1974), mai degrabă este în stare să te întoarcă din drum: „Toutes ces notes attesteront sans doute la faillite, en ce pays, de mon écriture (par comparaison avec le Japon). Je ne trouve, en fait, rien à noter, à énumérer, à classer”. Cu toate acestea, anume acest gen de lecturi „devrăjite” scapă stereotipiei ghidurilor turistice, pline de „a n-sprezecea minune a lumii” („La Grande Muraille: aucun intérêt sauf celui, tautologique, de la photographie!”) sau „sate potiomkiniene”.
Aşadar, în aprilie 1974, Barthes şi prietenii săi grupaţi în jurul revistei Tel Quel, pe-atunci în plină febră maoistă – Philippe Sollers, Julia Kristeva, Marcelin Pleynet –, cărora li se alătură filosoful François Wahl, sunt invitaţi în China, dar încă din prima zi li se impune un program strîns, dacă nu de-a dreptul draconic, de vizite oficiale pe urmele... Revoluţiei culturale, şi asta în plină campanie „Pilin Pikong” decretînd contrarevoluţionară gîndirea lui Confucius, dar vizînd de fapt elementele moderate din sînul PC-ul chinez. Pretuntindeni, masele populare îi întîmpină cu lozinca „Bienvenue à Tel Quel”, scriitorii fiind chemaţi la modul cel mai serios să expertizeze cutare uzină de tractoare, tipografie, spital, şcoală etc., etc. Timp în care Barthes citeşte Bouvard et Pécuchet – să fie o pură coincidenţă? –, lăsînd să-i scape, printre altele: „J’aime bien, parfois, ne pas m’intéresser”. Frază capitală, redînd dispoziţia scriitorului francez prins în angrenajul propagandistic al unui sistem închis. Înţelegerea lui merge direct la ţintă: „Le plus étrange de tout, ce n’est pas la Chine, c’est le Marxisme au degré radical (...) Totalitarisme politique absolu. Radicalisme politique. Personnellement, je ne pourrai vivre dans ce radicalisme, dans ce monologisme forcené, dans ce discours obsessionel, monomaniaque”. Şi aşa preţ de peste 200 de pagini.
Cum oaspeţii occidentali sunt purtaţi nu atît din oraş în oraş, cît din şedinţă în şedinţă, întreaga călătorie avortată a lui Barthes în China e de găsit în acest pasaj: „Speech mortel, comparaison passé/présent. Je regarde mon verre de thé: les feuilles vertes se sont largement épanouies et forment toute une épaisseur au fond du verre. Mais le thé est très léger, insipide, a peine une tisane, c’est de l’eau chaude. La fadeur renouvelée du thé est homologue à la fadeur répétée des discours”.
Doar că nu intri dădăori în aceeaşi... tizană. Altfel spus, acolo unde se încheie itinerarul lui Barthes („Bilan: trois admirations, deux résistances, une question”), al meu abia dacă stă să înceapă, evident cu aceeasi întrebare barthiană: „Alors, la Chine?”
Am consultat cîteva enciclopedii, am localizat pe hartă micuţa provincie chineză, de numai 4,2 mil de locuitori, a cărei capitală – Xinning – are, dacă ar fi să dăm crezare Larousse-ului, populaţia Chişinăului, dar pînă la urmă tot la Carnets du voyage en Chine am ajuns. Ca să fiu pregătit, vorba poetului. Or, cartea lui Barthes – L’autre empire des signes, după cum titrează „Magazine litteraire”, nu fără a se întreba, deloc retoric: „Rendez-vous manqué?”, asta dacă o pui alături de Imperiul semnelor japonez (1970) –, din care autorul nu va extrage decît un singur text, Alors, la Chine?, spre publicare (vezi: „Le Monde” pe 24 mai 1974), mai degrabă este în stare să te întoarcă din drum: „Toutes ces notes attesteront sans doute la faillite, en ce pays, de mon écriture (par comparaison avec le Japon). Je ne trouve, en fait, rien à noter, à énumérer, à classer”. Cu toate acestea, anume acest gen de lecturi „devrăjite” scapă stereotipiei ghidurilor turistice, pline de „a n-sprezecea minune a lumii” („La Grande Muraille: aucun intérêt sauf celui, tautologique, de la photographie!”) sau „sate potiomkiniene”.
Aşadar, în aprilie 1974, Barthes şi prietenii săi grupaţi în jurul revistei Tel Quel, pe-atunci în plină febră maoistă – Philippe Sollers, Julia Kristeva, Marcelin Pleynet –, cărora li se alătură filosoful François Wahl, sunt invitaţi în China, dar încă din prima zi li se impune un program strîns, dacă nu de-a dreptul draconic, de vizite oficiale pe urmele... Revoluţiei culturale, şi asta în plină campanie „Pilin Pikong” decretînd contrarevoluţionară gîndirea lui Confucius, dar vizînd de fapt elementele moderate din sînul PC-ul chinez. Pretuntindeni, masele populare îi întîmpină cu lozinca „Bienvenue à Tel Quel”, scriitorii fiind chemaţi la modul cel mai serios să expertizeze cutare uzină de tractoare, tipografie, spital, şcoală etc., etc. Timp în care Barthes citeşte Bouvard et Pécuchet – să fie o pură coincidenţă? –, lăsînd să-i scape, printre altele: „J’aime bien, parfois, ne pas m’intéresser”. Frază capitală, redînd dispoziţia scriitorului francez prins în angrenajul propagandistic al unui sistem închis. Înţelegerea lui merge direct la ţintă: „Le plus étrange de tout, ce n’est pas la Chine, c’est le Marxisme au degré radical (...) Totalitarisme politique absolu. Radicalisme politique. Personnellement, je ne pourrai vivre dans ce radicalisme, dans ce monologisme forcené, dans ce discours obsessionel, monomaniaque”. Şi aşa preţ de peste 200 de pagini.
Cum oaspeţii occidentali sunt purtaţi nu atît din oraş în oraş, cît din şedinţă în şedinţă, întreaga călătorie avortată a lui Barthes în China e de găsit în acest pasaj: „Speech mortel, comparaison passé/présent. Je regarde mon verre de thé: les feuilles vertes se sont largement épanouies et forment toute une épaisseur au fond du verre. Mais le thé est très léger, insipide, a peine une tisane, c’est de l’eau chaude. La fadeur renouvelée du thé est homologue à la fadeur répétée des discours”.
Doar că nu intri dădăori în aceeaşi... tizană. Altfel spus, acolo unde se încheie itinerarul lui Barthes („Bilan: trois admirations, deux résistances, une question”), al meu abia dacă stă să înceapă, evident cu aceeasi întrebare barthiană: „Alors, la Chine?”