Alegerile au legat, la limită, dar au legat Moldova de centura Europei. În primul rînd, pentru că victoria de partid a comuniştilor nu s-a mai soldat cu o majoritate pro-guvernamentală. Monopolul politic al comuniştilor a fost spart şi, de acum înainte, formula de guvernare e negociabilă. Opoziţia e fragmentată şi, în ciuda avantajului moral pe care l-a cîştigat la alegeri, va porni negocierile cu un handicap de omogenitate. Însă, în ansamblu, Moldova a evitat, la limită, ruptura cu Europa. Ceea ce nu înseamnă că a cîştigat, deja, un viitor european ci doar că a refuzat gubernizarea completă.
O temă puţin discutată e chestiunea similarităţilor subtile cu alcătuirea politică românească. La Bucureşti, are trecere o uşoară distanţare trufaşă de Moldova, care ar face, cumva figură arheologică, repetînd, cu mare întîrziere, etapele politice pe care România le-a depăşit cu brio. Nu e chiar aşa.
Mai întîi, pentru că, spre deosebire de state est-europene mult mai dinamice şi Moldova şi România sînt blocate de problema monolitului post-comnunist: un partid rezidual comunist, cu bază într-o lume agrară şi industrială înapoiată, trăieşte din subdezvoltare. Fără reforme sau cu reforme mult întîrziate, PSD, în România, şi Comuniştii, în Moldova, au fixat un electorat masiv din care extrag constant un procentaj solid la alegeri. Şi în România şi în Moldova şansele acestui calcul au fost mult sporite de valuri succesive de emigraţie care au subţiat sectorul educat şi aproape au scos din scenă generaţia între 20 şi 40 de ani.
Concluziile misiunii europene comune de observatori trimit la o altă trăsătură comună: pseudo-electoralismul. Ca de obicei, rapoartele observatorilor europeni pot fi rezumate la o observaţie de bază: alegerile din Moldova nu au fost în regulă dar au fost diferite de alegerile organizate înainte de 1991. Remarca e aplicabilă şi României, în raport cu alegerile organizate înainte de 1989. Diferenţa e, în ambele cazuri, diferenţa între alegeri complet nule şi alegeri condiţionate prin mijloace administrative şi control mediatic.
Însumînd, o schemă de funcţionare politică ambiguă, cu un afişaj democratic mai mult sau mai puţin decent şi cu numeroase conţinuturi de comandă. Asta nu face România şi Moldova identice. Le face mult mai compatibile decît s-ar putea crede, în acel spaţiu politic derutant dar bine aşezat în statele care au început democraţioa evitînd trauma democratică. E şi ăsta un soi de evoluţie. O mişcare minimă care are meritul că nu e paralizie.
O temă puţin discutată e chestiunea similarităţilor subtile cu alcătuirea politică românească. La Bucureşti, are trecere o uşoară distanţare trufaşă de Moldova, care ar face, cumva figură arheologică, repetînd, cu mare întîrziere, etapele politice pe care România le-a depăşit cu brio. Nu e chiar aşa.
Mai întîi, pentru că, spre deosebire de state est-europene mult mai dinamice şi Moldova şi România sînt blocate de problema monolitului post-comnunist: un partid rezidual comunist, cu bază într-o lume agrară şi industrială înapoiată, trăieşte din subdezvoltare. Fără reforme sau cu reforme mult întîrziate, PSD, în România, şi Comuniştii, în Moldova, au fixat un electorat masiv din care extrag constant un procentaj solid la alegeri. Şi în România şi în Moldova şansele acestui calcul au fost mult sporite de valuri succesive de emigraţie care au subţiat sectorul educat şi aproape au scos din scenă generaţia între 20 şi 40 de ani.
Concluziile misiunii europene comune de observatori trimit la o altă trăsătură comună: pseudo-electoralismul. Ca de obicei, rapoartele observatorilor europeni pot fi rezumate la o observaţie de bază: alegerile din Moldova nu au fost în regulă dar au fost diferite de alegerile organizate înainte de 1991. Remarca e aplicabilă şi României, în raport cu alegerile organizate înainte de 1989. Diferenţa e, în ambele cazuri, diferenţa între alegeri complet nule şi alegeri condiţionate prin mijloace administrative şi control mediatic.
Însumînd, o schemă de funcţionare politică ambiguă, cu un afişaj democratic mai mult sau mai puţin decent şi cu numeroase conţinuturi de comandă. Asta nu face România şi Moldova identice. Le face mult mai compatibile decît s-ar putea crede, în acel spaţiu politic derutant dar bine aşezat în statele care au început democraţioa evitînd trauma democratică. E şi ăsta un soi de evoluţie. O mişcare minimă care are meritul că nu e paralizie.