Mai mult decît gazele de eşapament, reziduurile toxice sau deşeurile radioactive, cuvintele sînt, de departe, cel mai poluant produs uman – dovadă: atmosfera irespirabilă a unor societăţi în care toată lumea vorbeşte şi nimeni nu ascultă. Tirajate de mass-media, proliferînd exponenţial în ediţii electronice, umplînd cîmpul vizual din localităţi cu sloganuri şi chemări, cuvintele vînd şi cumpără – puţin lipseşte ca unele substantive & verbe & adjective să-şi exhibe copyright-ul cutărei societăţi comerciale („Întotdeauna Coca-Cola”), formaţiuni politice („Să ne apărăm Patria!”), ţări (neapărat „Солнечная Молдавия”)! Unde mai pui că fondul de bază e unul şi acelaşi, variabilă fiind doar – citez un titlu antologic, de data asta fără ghilimele – ordinea cuvintelor. Vorba poetului (Eugen Cioclea): „Cu alte cuvinte, aceleaşi cuvinte le scriu şi le zic.” Poate de-aceea Mahatma Gandhi propunea să se facă tăcere, o zi pe săptămînă, lunea – un soi de profilactică a spiritului la scară planetară (uşor de spus), dacă nu chiar la scară individuală (greu de realizat).
Mai încoace, francezul Patrick Grainville (laureat în 1976, la doar 29 de ani, al Premiului Goncourt, pentru Les Flamboyants), pare să întrevadă o cale de mîntuire pentru oamenii pe care „munca şi televiziunea îi devoră”, şi anume „poezia, (...) valoarea cea mai puţin utilitară care există”. Ideea prinde contur în mintea unuia dintre personajele memorabile ale romanului Fortăreţele negre (în curs de apariţie la Editura Cartier, traducere din franceză de Iolanda Vasiliu), Raphael, omnipotentul bancher de la Defense; chiar că merită ascultat: „Odinioară, oamenii citeau o pagină din Biblie sau îşi spuneau rugăciunea înainte de culcare. Astăzi eu le-aş da să citească un poem. Poezia va fi acea trecere dintre starea de veghe şi somn. (...) Oamenii vor mînui aceste versuri ca pe nişte talismane, formule magice, precipitate de suflet. Mallarmé este modelul meu. (...) O asemenea concentraţie de sens în aşa de puţine cuvinte va fascina societatea noastră, una a pălăvrăgelii, a risipei şi a micilor nimicuri. Poezia, maximum de forţă în minimum de volum”.
Azi e luni, 20 iulie; marţi (în mitologia populară, Marţolea – alături de Joimăriţă, o zi nefastă) se anunţă deja, cu spume la gură. Vă rog tăcere, pentru a asculta – la distanţă de 40 de ani, jour pour jour, venind ca un ecou galactic – unul dintre cele mai frumoase versuri de pe pămînt, ba nu, de pe lună: „Un mic pas pentru om, un pas enorm pentru omenire”.
Mai încoace, francezul Patrick Grainville (laureat în 1976, la doar 29 de ani, al Premiului Goncourt, pentru Les Flamboyants), pare să întrevadă o cale de mîntuire pentru oamenii pe care „munca şi televiziunea îi devoră”, şi anume „poezia, (...) valoarea cea mai puţin utilitară care există”. Ideea prinde contur în mintea unuia dintre personajele memorabile ale romanului Fortăreţele negre (în curs de apariţie la Editura Cartier, traducere din franceză de Iolanda Vasiliu), Raphael, omnipotentul bancher de la Defense; chiar că merită ascultat: „Odinioară, oamenii citeau o pagină din Biblie sau îşi spuneau rugăciunea înainte de culcare. Astăzi eu le-aş da să citească un poem. Poezia va fi acea trecere dintre starea de veghe şi somn. (...) Oamenii vor mînui aceste versuri ca pe nişte talismane, formule magice, precipitate de suflet. Mallarmé este modelul meu. (...) O asemenea concentraţie de sens în aşa de puţine cuvinte va fascina societatea noastră, una a pălăvrăgelii, a risipei şi a micilor nimicuri. Poezia, maximum de forţă în minimum de volum”.
Azi e luni, 20 iulie; marţi (în mitologia populară, Marţolea – alături de Joimăriţă, o zi nefastă) se anunţă deja, cu spume la gură. Vă rog tăcere, pentru a asculta – la distanţă de 40 de ani, jour pour jour, venind ca un ecou galactic – unul dintre cele mai frumoase versuri de pe pămînt, ba nu, de pe lună: „Un mic pas pentru om, un pas enorm pentru omenire”.