Adevărata surpriză a vizitei preşedintelui Barack Obama la Mosova nu e acordul de modificare a tratatului START1, sau discursul său, sau lipsa de interes a ruşilor faţă de soţia sa Michelle, ci faptul că şi-a petrecut cea mai mare a timpului în Rusia vorbind cu preşedintele Dimitri Medvedev, în timp ce premierului Vladimri Putin i-a făcut doar o vizită de curtoazie, scrie Anne Appelbaum în „Washington Post”.
În general, şeful de stat din America petrece cel mai mult timp cu alţi şefi de stat cînd călătoreşte în străinătate. Excepţie sînt ţările ale căror şefi de stat sînt monarhi sau persoane cu putere simbolică, nu reală, unde preşedintele american le face o vizită de politeţe, stînd după aceea de vorbă pe îndelete cu cancelarul sau cu primul ministru.
E adevărat că Medvedev e preşedinte, iar constituţia Rusiei dă preşedintelui partea leului în ce priveşte puterea. Dar după alegerea sa profund nedemocratică de anul trecut (după ce Putin a decis să-i urmeze la Kremlin, şi în urma unei campanii de mucava), a fost clar ca lumina zilei că nu Dmitri Medvedev e la putere.
După invadarea Georgei anul trecut, Putin, nu Medvedev, a apărut la televizior, şi tot el a negociat din umbră. În timpul crizei ucrainene din iarna asta Putin, nu Medvedev, a vorbit în numele Rusiei.
Iar cei care i-au văzut pe cei doi împreună au observat cu siguranţă extraordinara deferenţă cu care îl tratează Medvedev pe Putin, continuă Anne Applebaum, în „Washington Post”, relatînd ce i-a spus o persoană care a luat parte la o întîlnire cu cei doi: Putin a vorbit tot timpul, Medvedev şi-a luat notiţe.
În ultimele luni, Medvedev a ales să joace un fel de rol al personajului pozitiv: a dat un interviu singurului ziar de opoziţie care a mai rămas în Rusia, spunînd numai lucruri bune despre democraţie. A şi zîmbit chiar în pozele cu diverşi lideri străini. Dar nimic din toate astea nu a fost urmat de vreo schimbare în politica externă, politica economică, sau respectarea drepturilor omului, ceea ce îi face pe observatori să presupună că Medvedev nu face decît să îşi joace partea dintr-o elaborată campanie de relaţii publice.
Decizia de a concentra vizita preşedintelui american pe Medvedev e una temerară, cel puţin pentru că dacă nu vorbeşti cu cel care e cu adevărat la putere, ai toate şansele să nu obţii nimic.
E posibil însă ca această decizie să fi fost luată, cel puţin în parte, din motive practice: se pare că întîlnirile cu Putin tind zilele acestea să se transforme în lungi pomelnice ale nemulţumirilor Rusiei (şi aparent micul dejun Obama-Putin de săptămîna aceasta n-a facut excepţie), pomelnice care nu prea lasa loc de conversaţii productive.
Şi se pare că administraţia Obama şi-a dat seama că e mai bine să lase la o parte subiecte sensibile, cum e situaţia din Georgia (unde Putin are un cuvînt greu de spus), abordînd în schimb teme mai puţin controversate, cum ar fi reducerea armamentului nuclear, sau dreptul de survol deasupra Rusiei al avioanele americane spre Afganistan (chestiuni pe care le poate rezolva Medvedev)
Partea bună a acestei abordări este că l-ar putea face mai puternic pe Medvedev, deşi asta e poate o speranţă naivă. Partea rea e că Putin s-ar putea supăra că e ignorat, deşi ce mai contează, pentru că Putin e tot timpul ofensat, indiferent de cît de des şi dulce îi vorbesc preşedinţii americani.
În orice caz, acest calcul rece e preferabil plimbărilor bine regizate prin pădure, sau îmbrăţişărilor largi, şi ieşirilor la iarbă verde care au caracterizat relaţiile Clinton-Elţîn şi Bush-Putin.
E adevărat că problemele cele mai grele, Georgia, scutul antirachetă, progranul nuclear iranian, au fost lasate de-o parte. Dar cel puţin nimeni nu pretinde contrariul, scrie Anne Appelbaum în Washington Post.
Aproape peste tot în lume, asta ţine de protocol.
E adevărat că Medvedev e preşedinte, iar constituţia Rusiei dă preşedintelui partea leului în ce priveşte puterea. Dar după alegerea sa profund nedemocratică de anul trecut (după ce Putin a decis să-i urmeze la Kremlin, şi în urma unei campanii de mucava), a fost clar ca lumina zilei că nu Dmitri Medvedev e la putere.
După invadarea Georgei anul trecut, Putin, nu Medvedev, a apărut la televizior, şi tot el a negociat din umbră. În timpul crizei ucrainene din iarna asta Putin, nu Medvedev, a vorbit în numele Rusiei.
Iar cei care i-au văzut pe cei doi împreună au observat cu siguranţă extraordinara deferenţă cu care îl tratează Medvedev pe Putin, continuă Anne Applebaum, în „Washington Post”, relatînd ce i-a spus o persoană care a luat parte la o întîlnire cu cei doi: Putin a vorbit tot timpul, Medvedev şi-a luat notiţe.
În ultimele luni, Medvedev a ales să joace un fel de rol al personajului pozitiv: a dat un interviu singurului ziar de opoziţie care a mai rămas în Rusia, spunînd numai lucruri bune despre democraţie. A şi zîmbit chiar în pozele cu diverşi lideri străini. Dar nimic din toate astea nu a fost urmat de vreo schimbare în politica externă, politica economică, sau respectarea drepturilor omului, ceea ce îi face pe observatori să presupună că Medvedev nu face decît să îşi joace partea dintr-o elaborată campanie de relaţii publice.
Decizia de a concentra vizita preşedintelui american pe Medvedev e una temerară, cel puţin pentru că dacă nu vorbeşti cu cel care e cu adevărat la putere, ai toate şansele să nu obţii nimic.
E posibil însă ca această decizie să fi fost luată, cel puţin în parte, din motive practice: se pare că întîlnirile cu Putin tind zilele acestea să se transforme în lungi pomelnice ale nemulţumirilor Rusiei (şi aparent micul dejun Obama-Putin de săptămîna aceasta n-a facut excepţie), pomelnice care nu prea lasa loc de conversaţii productive.
Şi se pare că administraţia Obama şi-a dat seama că e mai bine să lase la o parte subiecte sensibile, cum e situaţia din Georgia (unde Putin are un cuvînt greu de spus), abordînd în schimb teme mai puţin controversate, cum ar fi reducerea armamentului nuclear, sau dreptul de survol deasupra Rusiei al avioanele americane spre Afganistan (chestiuni pe care le poate rezolva Medvedev)
Partea bună a acestei abordări este că l-ar putea face mai puternic pe Medvedev, deşi asta e poate o speranţă naivă. Partea rea e că Putin s-ar putea supăra că e ignorat, deşi ce mai contează, pentru că Putin e tot timpul ofensat, indiferent de cît de des şi dulce îi vorbesc preşedinţii americani.
În orice caz, acest calcul rece e preferabil plimbărilor bine regizate prin pădure, sau îmbrăţişărilor largi, şi ieşirilor la iarbă verde care au caracterizat relaţiile Clinton-Elţîn şi Bush-Putin.
E adevărat că problemele cele mai grele, Georgia, scutul antirachetă, progranul nuclear iranian, au fost lasate de-o parte. Dar cel puţin nimeni nu pretinde contrariul, scrie Anne Appelbaum în Washington Post.
