Cu toate că în viaţa de toate zilele Anna Ahmatova era neîndemînatică şi fără apărare, neputînd, bunăoară, să oprească gramofonul sau să pornească gazul, aşa cum povesteau contemporanii ei, cu totul altfel era în societate sau în poeziile pe care le scria, unde dădea dovadă de bărbăţie şi de demnitate, fiind pe bună dreptate un adevărat simbol al rezistenţei morale şi estetice din perioada comunistă.
În întunecata epocă a terorii sovietice, cînd jumătate de ţară, vorba poetei, era după gratii, iar cealaltă jumătate o păzea, Anna Ahmatova a avut tăria de caracter să refuze să se încoloneze sub steagul însîngerat al dogmelor partidului comunist. Dar pentru că nu a cedat în faţa presiunilor inumane la care era supusă şi nu s-a speriat de hărţuirea monstruoasă a criticii de partid, tăvălugul învineţit al represiunii a trecut şi peste destinul ei.
Nu numai că în 1924 a fost declarată decadentă ceea ce în acea perioadă era o acuză foarte gravă, dar tipărirea şi lectura poeziei ei a fost interzisă pentru cîteva decenii, iar după război a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor şi a fost pusă la zidul infamiei.
Atmosfera în care trăise Anna Ahmatova în perioada sovietică fusese una de groază: o mare parte dintre apropiaţii ei fuseseră arestaţi sau împuşcaţi; fiul ei a fost arestat de trei ori, iar viaţa Annei Ahmatova era în permanenţă ameninţată, poeta nefiind sigură nici măcar pentru o clipă că nu va fi ridicată şi ea şi omorîtă.
Avînd acest destin tragic, Anna Ahmatova a scris, cu mult înaintea lui Soljeniţîn, una dintre cele mai cutremurătoare opere, vorba criticilor, despre teroarea stalinistă şi despre infernul care domnea în lagăre şi închisori, dar şi în general în societatea sovietică. Întitulat Recviem, poemul are un pronunţat caracter biografic şi mulţi exegeţi l-au comparat cu Divina Comedie a lui Dante, susţinînd că este unul dintre cele mai rezistente poeme din poezia universal din secolul XX:
“În anii groaznici ai terorii lui Ejov, am petrecut şaptesprezece luni la cozile
de la închisorile din Leningrad. Odată, cineva m-a „recunoscut“.
Atunci, o femeie cu buzele vinete care sta în urma mea şi care, bineînţeles,
nu auzise niciodată de mine, s-a trezit din amorţeala în care ne aflam
cu toţii şi m-a întrebat la ureche (acolo toţi vorbeam în şoaptă):
– Dar aşa ceva aţi putea descrie? Iar eu i-am răspuns:
– Pot.
Atunci, ceva ca un zîmbet a lunecat pe ceea ce fusese odinioară faţa ei.”
În întunecata epocă a terorii sovietice, cînd jumătate de ţară, vorba poetei, era după gratii, iar cealaltă jumătate o păzea, Anna Ahmatova a avut tăria de caracter să refuze să se încoloneze sub steagul însîngerat al dogmelor partidului comunist. Dar pentru că nu a cedat în faţa presiunilor inumane la care era supusă şi nu s-a speriat de hărţuirea monstruoasă a criticii de partid, tăvălugul învineţit al represiunii a trecut şi peste destinul ei.
Nu numai că în 1924 a fost declarată decadentă ceea ce în acea perioadă era o acuză foarte gravă, dar tipărirea şi lectura poeziei ei a fost interzisă pentru cîteva decenii, iar după război a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor şi a fost pusă la zidul infamiei.
Atmosfera în care trăise Anna Ahmatova în perioada sovietică fusese una de groază: o mare parte dintre apropiaţii ei fuseseră arestaţi sau împuşcaţi; fiul ei a fost arestat de trei ori, iar viaţa Annei Ahmatova era în permanenţă ameninţată, poeta nefiind sigură nici măcar pentru o clipă că nu va fi ridicată şi ea şi omorîtă.
Avînd acest destin tragic, Anna Ahmatova a scris, cu mult înaintea lui Soljeniţîn, una dintre cele mai cutremurătoare opere, vorba criticilor, despre teroarea stalinistă şi despre infernul care domnea în lagăre şi închisori, dar şi în general în societatea sovietică. Întitulat Recviem, poemul are un pronunţat caracter biografic şi mulţi exegeţi l-au comparat cu Divina Comedie a lui Dante, susţinînd că este unul dintre cele mai rezistente poeme din poezia universal din secolul XX:
“În anii groaznici ai terorii lui Ejov, am petrecut şaptesprezece luni la cozile
de la închisorile din Leningrad. Odată, cineva m-a „recunoscut“.
Atunci, o femeie cu buzele vinete care sta în urma mea şi care, bineînţeles,
nu auzise niciodată de mine, s-a trezit din amorţeala în care ne aflam
cu toţii şi m-a întrebat la ureche (acolo toţi vorbeam în şoaptă):
– Dar aşa ceva aţi putea descrie? Iar eu i-am răspuns:
– Pot.
Atunci, ceva ca un zîmbet a lunecat pe ceea ce fusese odinioară faţa ei.”
