La cel mai vechi muzeu din Chişinău - Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală al Republicii Moldova - a fost organizată o expoziţie de fotografii dedicate deportărilor staliniste.
Ghidul meu prin expoziţia de fotografii deschisă zilele acestea la Chişinău a fost Gloria Jigău, una dintre absolventele Şcolii de liderism politic a IDIS „Viitorul” care au organizat evenimentul.
Gloria Jigău: „O parte din fotografii le-am extras din Muzeul Memoriei Neamului, o altă parte ni le-a oferit cu generozitate doamna doctor Elena Postică, ea fiind autoarea „Cărţii Memoriei”ce inserează numele tuturor deportaţilor de pe aceste meleaguri. Altele le-am obţinut de la prieteni, cunoscuţi din şcoală, liceu, care au auzit ce fac şi au zis – bine, te ajutăm. Iar săptămâna trecută am avut o surpriză, m-a sunat o jurnalistă, fiica editorialistului de la „Jurnal de Chişinău” Nicolae Negru, şi s-a oferit să ne dea pozele cu tatăl său şi bunicul deportaţi în Siberia.”
În total, tinerii au reuşit să adune 75 de fotografii ale celor strămutaţi cu forţa de către autorităţile sovietice în anii 1941, 1949, 1951 din Basarabia şi Bucovina de Nord în URSS. Toate evocă viaţa de zi cu zi a deportaţilor în perioada în care se aflau pe undeva în taigaua siberiană.
Gloria Jigău: „ Expresiile feţelor reflectă tristeţea, amârâciunea. Când finalizam lucrul cu nişte poze, cineva (un domn din altă ţară) mi-a spus că este şocat de felul în care erau îmbrăcaţi. Hainele sunt foarte ponosite, din cea mai simplă stofă. Iată, pe această poză, dacă observaţi, toţi trei copiii sunt îmbrăcaţi în haine identice...”
Pentru a aduce pozele la starea în care să poate fi vernisate, tinerii au apelat la ajutorul unui grafician, care a aplicat tehnici de scanare şi photoshop. Dar ce au urmărit autorii ideii atunci când şi-au propus să readucă în atenţie subiectul.
Gloria Jigău: „În România, Ucraina, evenimentele din acea perioadă sunt mediatizate mult mai mult decât în Republica Moldova. Drept urmare, cunoaştem cu toţii ce s-a întâmplat în Ucraina, câţi oameni au murit, ce s-a întâmplat cu foametea şi nu ştim nimic despre evenimentele de la noi. Subiectul se învaţă la şcoală într-o oră-două. Nu este suficient.”
Despre viaţa din spatele fotografiilor discut cu una dintre protagonistele expoziţiei, Teodosia Cozmin, victimă a deportărilor din 6 iulie 1949 şi autoarea cărţii “Poveste amară” în care descrie viaţa petrecută în exil. Cum a reuşit să păstreze cele câteva poze pe care le-a oferit expozanţilor, o întreb.
Teodosia Cozmin: „Le-am păstrat pentru e tot ce mi-a rămas. Am fost scoasă din cuibul casei părinteşti când aveam şapte ani şi n-am reuşit să recuperez mai nimic. Iată această poză cu părinţii mei au păstrat-o vecinii şi mi-au dat-o. Da, acestea sunt din Siberia. Iată aici sunt cu o fetiţă – Dumnezeu s-o ierte – din satul Pragila, lângă un barac rusesc. Eram în stepa Amurului – aveam vreo 13 ani şi lucram la vite ca robi adevăraţi.”
Dar se simt victimele deportărilor, după ce au fost realbilitate prin lege, iar unii dintre ei şi-au recuperat şi casele?
Teodosia Cozmin: „Nici vorbă. Ni s-au luat facilităţile pe care le aveam. S-a făcut o lege ca să ni se întoarcă averea, dar care funcţionează foarte greu. Noi insistăm să ni se întoarcă ce ni s-a luat, dar din păcate – nimic”, a conchis pentru Europa Liberă Teodosia Cozmin.
Ghidul meu prin expoziţia de fotografii deschisă zilele acestea la Chişinău a fost Gloria Jigău, una dintre absolventele Şcolii de liderism politic a IDIS „Viitorul” care au organizat evenimentul.
Gloria Jigău: „O parte din fotografii le-am extras din Muzeul Memoriei Neamului, o altă parte ni le-a oferit cu generozitate doamna doctor Elena Postică, ea fiind autoarea „Cărţii Memoriei”ce inserează numele tuturor deportaţilor de pe aceste meleaguri. Altele le-am obţinut de la prieteni, cunoscuţi din şcoală, liceu, care au auzit ce fac şi au zis – bine, te ajutăm. Iar săptămâna trecută am avut o surpriză, m-a sunat o jurnalistă, fiica editorialistului de la „Jurnal de Chişinău” Nicolae Negru, şi s-a oferit să ne dea pozele cu tatăl său şi bunicul deportaţi în Siberia.”
În total, tinerii au reuşit să adune 75 de fotografii ale celor strămutaţi cu forţa de către autorităţile sovietice în anii 1941, 1949, 1951 din Basarabia şi Bucovina de Nord în URSS. Toate evocă viaţa de zi cu zi a deportaţilor în perioada în care se aflau pe undeva în taigaua siberiană.
Gloria Jigău: „ Expresiile feţelor reflectă tristeţea, amârâciunea. Când finalizam lucrul cu nişte poze, cineva (un domn din altă ţară) mi-a spus că este şocat de felul în care erau îmbrăcaţi. Hainele sunt foarte ponosite, din cea mai simplă stofă. Iată, pe această poză, dacă observaţi, toţi trei copiii sunt îmbrăcaţi în haine identice...”
Pentru a aduce pozele la starea în care să poate fi vernisate, tinerii au apelat la ajutorul unui grafician, care a aplicat tehnici de scanare şi photoshop. Dar ce au urmărit autorii ideii atunci când şi-au propus să readucă în atenţie subiectul.
Gloria Jigău: „În România, Ucraina, evenimentele din acea perioadă sunt mediatizate mult mai mult decât în Republica Moldova. Drept urmare, cunoaştem cu toţii ce s-a întâmplat în Ucraina, câţi oameni au murit, ce s-a întâmplat cu foametea şi nu ştim nimic despre evenimentele de la noi. Subiectul se învaţă la şcoală într-o oră-două. Nu este suficient.”
Despre viaţa din spatele fotografiilor discut cu una dintre protagonistele expoziţiei, Teodosia Cozmin, victimă a deportărilor din 6 iulie 1949 şi autoarea cărţii “Poveste amară” în care descrie viaţa petrecută în exil. Cum a reuşit să păstreze cele câteva poze pe care le-a oferit expozanţilor, o întreb.
Teodosia Cozmin: „Le-am păstrat pentru e tot ce mi-a rămas. Am fost scoasă din cuibul casei părinteşti când aveam şapte ani şi n-am reuşit să recuperez mai nimic. Iată această poză cu părinţii mei au păstrat-o vecinii şi mi-au dat-o. Da, acestea sunt din Siberia. Iată aici sunt cu o fetiţă – Dumnezeu s-o ierte – din satul Pragila, lângă un barac rusesc. Eram în stepa Amurului – aveam vreo 13 ani şi lucram la vite ca robi adevăraţi.”
Dar se simt victimele deportărilor, după ce au fost realbilitate prin lege, iar unii dintre ei şi-au recuperat şi casele?
Teodosia Cozmin: „Nici vorbă. Ni s-au luat facilităţile pe care le aveam. S-a făcut o lege ca să ni se întoarcă averea, dar care funcţionează foarte greu. Noi insistăm să ni se întoarcă ce ni s-a luat, dar din păcate – nimic”, a conchis pentru Europa Liberă Teodosia Cozmin.
