Longevitatea intelectuală rimează cu înţelepciunea, chit că are nevoie de tinereţea spiritului ca s-o potenţeze. La cei 93 de ani ai săi, Mihai Şora face figură de iluminat, atît datorită prestaţiei sale profesioniste – a fost ministru al Învăţămîntului, din ianuarie pînă-n iunie ’90, este autorul unor cărţi „grele”, cum ar fi Sarea pămîntului; A fi, a face, a avea; Eu & tu & el & ea... sau Dialogul generalizat sau Clipa şi timpul –, cît şi carismei personale, al cărei farmec l-am simţit pe viu în primăvara lui 2006, la Tîrgul de Carte de la Paris.
Nu-i de mirare aşadar că nonagenarul Mihai Şora stă de vorbă cu Leonid Dragomir, mai tînăr cu peste jumătate de veac, iar rezultatul acestui dialog constituie o carte, Despre toate şi ceva în plus, Paralela 45, 2006.
Filosoful care i-a cunoscut îndeaproape, ca bursieur la Paris, pe Cioran, Ionesco, Noica, Eliade, Brâncuşi – ca să citez doar cîteva nume ilustre, evocate într-o primă secţiune a cărţii, absolut memorabilă –, şi care a luptat cu arma în mînă în mişcarea de Rezistenţă franceză, în anii războiului, are neşansa să se întoarcă în România comunistă în 1948.
„A fost cumplit, nu există cuvinte. Pentru mine s-a sfîrşit lumea”, îşi aminteşte cel care, cu doar un an în urmă debutase la Gallimard cu Du Dialogue interieur. Fragment d’une Anthropologie Metaphysique. Ca abia în 1978 să redebuteze în România, cu Sarea pămîntului.
În sfîrşit, cuvînt are Mihai Şora: „Utopiile sociale cu aplicare imediată, a căror realizare implică o maşinărie foarte complicată de manipulare a indivizilor – astfel de utopii sunt, din capul locului, nu doar inumane, ci şi dezumanizante. Lucrul a fost demonstrat cu asupra de măsură atît prin lagărele siberiene, cît şi prin cele naziste. (...) Problema e să existe nişte frîne la nivelul mijloacelor”. Un gînd de arborat sus de tot, în văzul lumii, ca un stindard pe Preşedinţie.
Nu-i de mirare aşadar că nonagenarul Mihai Şora stă de vorbă cu Leonid Dragomir, mai tînăr cu peste jumătate de veac, iar rezultatul acestui dialog constituie o carte, Despre toate şi ceva în plus, Paralela 45, 2006.
Filosoful care i-a cunoscut îndeaproape, ca bursieur la Paris, pe Cioran, Ionesco, Noica, Eliade, Brâncuşi – ca să citez doar cîteva nume ilustre, evocate într-o primă secţiune a cărţii, absolut memorabilă –, şi care a luptat cu arma în mînă în mişcarea de Rezistenţă franceză, în anii războiului, are neşansa să se întoarcă în România comunistă în 1948.
„A fost cumplit, nu există cuvinte. Pentru mine s-a sfîrşit lumea”, îşi aminteşte cel care, cu doar un an în urmă debutase la Gallimard cu Du Dialogue interieur. Fragment d’une Anthropologie Metaphysique. Ca abia în 1978 să redebuteze în România, cu Sarea pămîntului.
În sfîrşit, cuvînt are Mihai Şora: „Utopiile sociale cu aplicare imediată, a căror realizare implică o maşinărie foarte complicată de manipulare a indivizilor – astfel de utopii sunt, din capul locului, nu doar inumane, ci şi dezumanizante. Lucrul a fost demonstrat cu asupra de măsură atît prin lagărele siberiene, cît şi prin cele naziste. (...) Problema e să existe nişte frîne la nivelul mijloacelor”. Un gînd de arborat sus de tot, în văzul lumii, ca un stindard pe Preşedinţie.
