În 1909 se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Eugen Ionescu, fondator al teatrului absurdului şi ajuns, ulterior, membru al Academiei Franceze. Evenimentul e de primă importanţă şi ar trebui să dea naştere unor multitudini de manifestări. Iată însă că tocmai în România, ţara de baştină a scriitorului, s-au ivit probleme neaşteptate.
Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a interzis ca reprezentaţiile româneşti cu piesele tatălui său să se desfăşoare sub semnul centenarului. Nu e vorba, să ne înţelegem, de o interdicţie totală. Sunt anunţate, astfel, montări cu Lecţia la Naţional, în regia lui Mălăele, cu Noul locatar la Nottara (regia Tompa Gabor), Cîntăreaţa cheală şi Lecţia la Teatrul de Comedie, în montarea lui Victor Ioan Frunză, Scaunele la Craiova (Kincses Elemer), Cîntăreaţa cheală la Cluj, regia Tompa Gabor. O suită bogată, care anunţă puneri în scenă îndrăzneţe şi originale.
Unde este, totuşi, problema? Se pare, mai întîi, că dna Marie-France Ionesco intervine şi impune anumite condiţii în ce priveşte traducerile, regizorii şi scenografii. În al doilea rînd, a interzis reprezentările în limba română în afara ţării.
Atitudinea d-nei Marie-France Ionesco are mai multe motivaţii. În primul rînd, domnia sa nu doreşte ca Ionescu să fie jucat doar la momente festive. În al doilea rînd, şi aici e punctul cel mai important, îl consideră scriitor francez şi se opune oricărei încercări ca Ionesco să fie recuperat drept scriitor român.
Chestiunea merită o discuţie aparte şi nu poate fi expediată în cîteva rînduri. E foarte adevărat că există, ca în cazul lui Cioran, o parte românească a operei lui Ionescu. Dar acesta a ales la un moment dat calea exilului şi a scris în franţuzeşte toate textele care l-au făcut celebru. Aparţine, indubitabil, literaturii franceze. Iată de ce, chiar dacă poate părea excesivă, atitudinea d-nei Marie-France Ionesco este îndreptăţită: a-l recupera pe Ionesco drept scriitor român este o întreprindere nelegitimă.
Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a interzis ca reprezentaţiile româneşti cu piesele tatălui său să se desfăşoare sub semnul centenarului. Nu e vorba, să ne înţelegem, de o interdicţie totală. Sunt anunţate, astfel, montări cu Lecţia la Naţional, în regia lui Mălăele, cu Noul locatar la Nottara (regia Tompa Gabor), Cîntăreaţa cheală şi Lecţia la Teatrul de Comedie, în montarea lui Victor Ioan Frunză, Scaunele la Craiova (Kincses Elemer), Cîntăreaţa cheală la Cluj, regia Tompa Gabor. O suită bogată, care anunţă puneri în scenă îndrăzneţe şi originale.
Unde este, totuşi, problema? Se pare, mai întîi, că dna Marie-France Ionesco intervine şi impune anumite condiţii în ce priveşte traducerile, regizorii şi scenografii. În al doilea rînd, a interzis reprezentările în limba română în afara ţării.
Atitudinea d-nei Marie-France Ionesco are mai multe motivaţii. În primul rînd, domnia sa nu doreşte ca Ionescu să fie jucat doar la momente festive. În al doilea rînd, şi aici e punctul cel mai important, îl consideră scriitor francez şi se opune oricărei încercări ca Ionesco să fie recuperat drept scriitor român.
Chestiunea merită o discuţie aparte şi nu poate fi expediată în cîteva rînduri. E foarte adevărat că există, ca în cazul lui Cioran, o parte românească a operei lui Ionescu. Dar acesta a ales la un moment dat calea exilului şi a scris în franţuzeşte toate textele care l-au făcut celebru. Aparţine, indubitabil, literaturii franceze. Iată de ce, chiar dacă poate părea excesivă, atitudinea d-nei Marie-France Ionesco este îndreptăţită: a-l recupera pe Ionesco drept scriitor român este o întreprindere nelegitimă.
