Am discutat deunăzi cu un prieten care a părăsit Moldova acum zece ani şi s-a stabilit într-un orăşel vest-european. Omul s-a întors, după un deceniu, să vadă ce mai face patria. Am vorbit despre multe şi mărunte. Într-un tîrziu, cu o mină îngrijorată, prietenul occidentalizat mi-a făcut o mărturisire: “Ştii care e deosebirea cea mai izbitoare dintre Europa şi Moldova? Acolo totul se face temeinic, pe cînd aici – de mîntuială!”
Mărturisirea prietenului occidentalizat m-a tulburat şi m-a făcut să cuget adînc ore în şir. Am constatat cu amărăciune că, în fond, prietenul meu avea dreptate. Să luăm, bunăoară, drumurile lor şi drumurile noastre. Ale lor sînt făcute cu temeinicie, sînt netede şi trainice, pe cînd ale noastre sînt făcute de mîntuială. Un coleg m-a sunat zilele astea din Edineţ şi mi s-a plîns că i s-a hrentuit maşina din cauza gropilor. Chiar şi artera nouă dintre Orhei şi Bălţi are deja fisuri.
Iar dacă stau să mă gîndesc mai bine, aici multe se fac de mîntuială. Se scriu cărţi şi se fac manuale şcolare de mîntuială, se construiesc case de mîntuială, se prestează servicii de mîntuială, se combate sărăcia de mîntuială, se face politică de mîntuială. E un fel de spaţiu al provizoratului, al lucrurilor care nu durează, care nu au o finalitate. E o facere de dragul facerii. E un soi de superficialitate generalizată, care înghite ca o mlaştină tot ce se vrea durabil.
Care e cauza? E cumva la mijloc frica mare că vor veni ruşii/românii/occidentalii/turcii etc. şi ne vor lipsi de bunurile noastre care nu mai e cazul să fie temeinice? E o reminiscenţă a iresponsabilităţii şi indiferenţei sovietice, a perioadei cînd se muncea de mîntuială? Vă amintiţi de “rabota ne volk, v les ne ubejit”? Sau nu există nişte stimulente serioase? Sau poate spaţiul acesta e unul miraculos-ciudat? Îmi pun aceste întrebări, pentru că prietenul occidentalizat îmi spunea că - în străinătate - moldovenii nu muncesc de mîntuială.
Mărturisirea prietenului occidentalizat m-a tulburat şi m-a făcut să cuget adînc ore în şir. Am constatat cu amărăciune că, în fond, prietenul meu avea dreptate. Să luăm, bunăoară, drumurile lor şi drumurile noastre. Ale lor sînt făcute cu temeinicie, sînt netede şi trainice, pe cînd ale noastre sînt făcute de mîntuială. Un coleg m-a sunat zilele astea din Edineţ şi mi s-a plîns că i s-a hrentuit maşina din cauza gropilor. Chiar şi artera nouă dintre Orhei şi Bălţi are deja fisuri.
Iar dacă stau să mă gîndesc mai bine, aici multe se fac de mîntuială. Se scriu cărţi şi se fac manuale şcolare de mîntuială, se construiesc case de mîntuială, se prestează servicii de mîntuială, se combate sărăcia de mîntuială, se face politică de mîntuială. E un fel de spaţiu al provizoratului, al lucrurilor care nu durează, care nu au o finalitate. E o facere de dragul facerii. E un soi de superficialitate generalizată, care înghite ca o mlaştină tot ce se vrea durabil.
Care e cauza? E cumva la mijloc frica mare că vor veni ruşii/românii/occidentalii/turcii etc. şi ne vor lipsi de bunurile noastre care nu mai e cazul să fie temeinice? E o reminiscenţă a iresponsabilităţii şi indiferenţei sovietice, a perioadei cînd se muncea de mîntuială? Vă amintiţi de “rabota ne volk, v les ne ubejit”? Sau nu există nişte stimulente serioase? Sau poate spaţiul acesta e unul miraculos-ciudat? Îmi pun aceste întrebări, pentru că prietenul occidentalizat îmi spunea că - în străinătate - moldovenii nu muncesc de mîntuială.
