Am trecut de mijlocul campaniei electorale în Moldova şi se pot face deja constatări cu privire la reflecţia ei mediatică. Au existat la început câteva premise foarte încurajatoare pentru un demers analitic serios şi pentru dezbateri bine fundamentate. Actuala guvernare a avut în 8 ani de zile o majoritate zdrobitoare în Parlament, o majoritate-beton, cum se spune, care i-ar fi permis să desfăşoare proiecte strategice, reforme de anvergură în folosul cetăţenilor, tocmai de aceea îi revine întreaga responsabilitate pentru situaţia de azi a Moldovei.
Ar fi fost de-ajuns, aşadar, în calitate de gazetar, în plină campanie, să pui pe două coloane promisiunile PCRM şi faptele sale, lipsite de fardul propagandei. S-ar fi văzut atunci, limpede, involuţia Moldovei sub comunişti, europenizarea eşuată, dezmăţul instalat în justiţie şi-n administraţia publică, încălcarea drepturilor omului, reprimarea libertăţii de exprimare, declinul demografic şi creşterea emigraţiei. În presă mai răzbat, ce-i drept, unele investigaţii oneste şi studii de caz, relevante, dar nu acest tip de materiale utile publicului prevalează, ci pamfletele.
Ce este pamfletul? Un gen publicistic, care foloseşte umorul, ironia şi alegoria pentru satirizarea metehnelor omeneşti. În Moldova, însă, pamfletul şi-a lepădat veşmintele benigne, a devenit o armă veninoasă de anihilare a oponentului politic. Pamfletul, în presa de la Chişinău, înseamnă: calomnie, jignire, medicalizare, descriere fiziologică, injurie grobiană. Descoperi în aceste texte nu concurenţi electorali sau ziarişti cu opţiuni diferite, ci „ticăloşi”, „vidanjori”, „pigmei”, „scule”, „flaşnetari”, „dughenari”, „gangsteri”, „gogoşari”, „găinari”, „beţivi”, „târfe de lux”... Afli, bunăoară, despre un director de ziar, că este tartorul „presei galbene şi mafiotizate”, iar despre adversarii săi că „nu mai încap în ecranul televizorului”, că „le plutesc ochii în grăsime”. Şiragul acestor „perle” de limbaj e lung, debordând de imaginaţie, dar nu totul poate fi reprodus la un post de radio.
Recent, i s-a mai adăugat un calificativ infamant, cu totul exotic: „mason”. În ziarele pro-guvernamentale s-a declanşat o adevărată vânătoare de masoni – personaje misterioase, malefice şi anticreştine, care stau să devoreze Republica Moldova pe 5 aprilie, să tulbure credinţa strămoşească a basarabenilor, iubirea lor apolitică pentru „sănătate şi pace”. Au apărut, în premieră, pamfletele video, pe Internet, în care adversarii politici defilează sub chipul unor paiaţe groteşti, răspunzând nevoii previzibile de clişee, invitând publicul să-şi exercite mai degrabă secreţia glandelor endocrine, nu să-şi mobilizeze „celulele cenuşii”.
Explozia genului pamfletar nu pune doar probleme de etică, ea este şi complet ineficientă ca mijloc de persuasiune. „E un atac la persoană, un pamflet, n-am să răspund unui manelist!” – va spune, cu succes, un exponent al Puterii, evitând o incomodă confruntare electorală. Sau: „Oameni buni, nu vă luaţi după X, e un pamfletar insalubru, care ştie doar să insulte, nu să polemizeze!” – va răspunde, cu aceeaşi justificare, un lider al Opoziţiei, a cărui imagine a fost târâtă în noroi de mercenarii de presă ai actualului regim.
Chiar dacă va da satisfacţie momentană patronului care le comandă şi va smulge aplauzele galeriei, pamfletarul politic nu edifică nimic, el sporeşte abisul. O degradare trăită abundent, disperat, ultimativ, de parcă nu ar mai exista o „a doua zi”, de parcă nu am şti că va trebui să reînvăţăm, după 5 aprilie, exerciţiul convieţuirii, fără ca această politeţe obligatorie să însemne renunţarea la propriile principii. Cine le are.
Ar fi fost de-ajuns, aşadar, în calitate de gazetar, în plină campanie, să pui pe două coloane promisiunile PCRM şi faptele sale, lipsite de fardul propagandei. S-ar fi văzut atunci, limpede, involuţia Moldovei sub comunişti, europenizarea eşuată, dezmăţul instalat în justiţie şi-n administraţia publică, încălcarea drepturilor omului, reprimarea libertăţii de exprimare, declinul demografic şi creşterea emigraţiei. În presă mai răzbat, ce-i drept, unele investigaţii oneste şi studii de caz, relevante, dar nu acest tip de materiale utile publicului prevalează, ci pamfletele.
Ce este pamfletul? Un gen publicistic, care foloseşte umorul, ironia şi alegoria pentru satirizarea metehnelor omeneşti. În Moldova, însă, pamfletul şi-a lepădat veşmintele benigne, a devenit o armă veninoasă de anihilare a oponentului politic. Pamfletul, în presa de la Chişinău, înseamnă: calomnie, jignire, medicalizare, descriere fiziologică, injurie grobiană. Descoperi în aceste texte nu concurenţi electorali sau ziarişti cu opţiuni diferite, ci „ticăloşi”, „vidanjori”, „pigmei”, „scule”, „flaşnetari”, „dughenari”, „gangsteri”, „gogoşari”, „găinari”, „beţivi”, „târfe de lux”... Afli, bunăoară, despre un director de ziar, că este tartorul „presei galbene şi mafiotizate”, iar despre adversarii săi că „nu mai încap în ecranul televizorului”, că „le plutesc ochii în grăsime”. Şiragul acestor „perle” de limbaj e lung, debordând de imaginaţie, dar nu totul poate fi reprodus la un post de radio.
Recent, i s-a mai adăugat un calificativ infamant, cu totul exotic: „mason”. În ziarele pro-guvernamentale s-a declanşat o adevărată vânătoare de masoni – personaje misterioase, malefice şi anticreştine, care stau să devoreze Republica Moldova pe 5 aprilie, să tulbure credinţa strămoşească a basarabenilor, iubirea lor apolitică pentru „sănătate şi pace”. Au apărut, în premieră, pamfletele video, pe Internet, în care adversarii politici defilează sub chipul unor paiaţe groteşti, răspunzând nevoii previzibile de clişee, invitând publicul să-şi exercite mai degrabă secreţia glandelor endocrine, nu să-şi mobilizeze „celulele cenuşii”.
Explozia genului pamfletar nu pune doar probleme de etică, ea este şi complet ineficientă ca mijloc de persuasiune. „E un atac la persoană, un pamflet, n-am să răspund unui manelist!” – va spune, cu succes, un exponent al Puterii, evitând o incomodă confruntare electorală. Sau: „Oameni buni, nu vă luaţi după X, e un pamfletar insalubru, care ştie doar să insulte, nu să polemizeze!” – va răspunde, cu aceeaşi justificare, un lider al Opoziţiei, a cărui imagine a fost târâtă în noroi de mercenarii de presă ai actualului regim.
Chiar dacă va da satisfacţie momentană patronului care le comandă şi va smulge aplauzele galeriei, pamfletarul politic nu edifică nimic, el sporeşte abisul. O degradare trăită abundent, disperat, ultimativ, de parcă nu ar mai exista o „a doua zi”, de parcă nu am şti că va trebui să reînvăţăm, după 5 aprilie, exerciţiul convieţuirii, fără ca această politeţe obligatorie să însemne renunţarea la propriile principii. Cine le are.
