Linkuri accesibilitate

Ștefan Zweig, antisemitismul, și Festivalul Național de Teatru de la București (VIDEO)


Stefan Zweig, „Suflete zbuciumate”, trupa teatrului Schaubühne am Lechniner Platz, Berlin, la București

Note pe marginea spectacolului „Suflete zbuciumate”.

În mod paradoxal, Festivalul Național de Teatru de la București a fost, în ansamblul său, o mare reușită culturală într-o societate românească a cărei clase politice guvernante, începînd cu primul ministru, strălucește prin... incultură. Tentația este de a-l compara, ca grandoare și ambiții, cu Festivalul „George Enescu”, dar, la măsurarea succesului său real, acela al participării și calității publicului, nu poate fi trecută cu vederea o situație ce separă net cele două manifestări. Dacă la teatrele românești de calitate sălile sînt pline tot timpul anului, în sălile de concert publicul nu se înghesuie de loc în afara Festivalului, iar media de vîrstă este infinit mai mare decît la teatre.

Ștefan Zweig, antisemitismul și Festivalul Național de Teatru la București
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:32 0:00

Succesul Festivalului Național de Teatru se datorează în mare măsură selecției pieselor – făcută de Marina Constantinescu – iar printre cele mai semnificative și de rezonanță spectacole s-a aflat o dramatizare a unicului roman al lui Ștefan Zweig, prezentată sub titlul românesc „Suflete zbuciumate”, montată de regizorul britanic Simon McBurney și echipa sa tehnică, și jucată de ansamblul teatrului berlinez Schaubühne am Lehniner Platz.

Actorii de la Schaubühne Berlin pe scena Teatrului Național la București
Actorii de la Schaubühne Berlin pe scena Teatrului Național la București

Nu este nimic nou în observația că o piesă de teatru, sau o dramatizare a unui text, pot fi citite în registre diferite, dar este, în parte, șocant să vezi textul lui Ștefan Zweig tratat de critici la București (și nu numai) drept unul exclusiv de domeniul psihologiei. În fond, el este unul de istorie socială și politică, pe fundalul persecuțiilor anti-evreiești ale primilor ani de regim nazist, Ștefan Zweig readucînd în scenă antisemitismul societății austriace, prin extensie germane, în ajunul Primului Război Mondial.

Subiectul poate fi rezumat simplu. Un tînăr locotenent, Hofmiller, al cărui regiment este trimis în garnizoană într-un sat din Ungaria, în apropierea frontierei cu România, declanșează dragostea unei tinere evreice atinsă de paralizie. Fără să-i împărtășească iubirea, dar afectat de milă și o conștiință a nenorocirii, tînărul ezită – batjocorit de colegii săi ofițeri antisemiți și prizonier al reglementărilor stricte ce limitau posibilitatea pentru militari a căsătoriei cu evrei – să răspundă unui contract propus de tatăl fetei.

Edith (Marie Burchard) și Hofmiller (Robert Beyer) în „Suflete zbuciumate”
Edith (Marie Burchard) și Hofmiller (Robert Beyer) în „Suflete zbuciumate”

Acesta, la origine „un evreu sărac, împerciunat, proprietarul unei taverne pe o margine de drum”, îmbogățit peste noapte, îi propunea tînărului ofițer să aibă grijă de fata sa după moartea lui, oferindu-i averea în schimb. Expediată în ziua celebrului asasinat de la Sarajevo, telegrama de acceptare a compromisului nu avea să ajungă la timp în satul de garnizoană, iar tînăra paralizată se sinucidea. Peste ani, ofițer de rang înalt, eroul își povestește viața în romanul (și în piesă), încheiat cu observația lui Zweig: „nici o greșeală nu este uitată, atîta timp cît conștiința își amintește de ea”.

La înțelegerea de către criticii bucureșteni a unui plan unic, cel psihologic, a împins, probabil, și traducerea deficitară în românește a textului afișat pentru public, care a omis de cîteva ori – greu de explicat din ce motive această „pudicitate” - cuvîntul „evreu” și adjectivele alăturate lui...

Or, trăirile și sentimentele lui Ștefan Zweig la ora la care își scria romanul pe fundalul exilului său, le sînt bine cunoscute exegeților săi. În septembrie 1938, Zweig îi scria mai tînărului Klaus Mann: „Scriu un roman, am riscat, în sfîrșit, să abordez acest gen (literar) și dacă este să-mi cred prietenii (în cine altcineva aș putea avea încredere?), are aerul să fie reușit. [...] îl veți avea în două luni, iar în ianuarie îi voi urma, în persoană”.

Două luni mai tîrziu, în noiembrie, la Klaus Mann ajungea nu cartea, ci doar vestea despre „Noaptea de cristal”, marele pogrom declanșat de naziști, în cursul căruia și-au pierdut viața cel puțin două mii de evrei, vreo 200 de sinagogi au fost incendiate și distruse, iar peste 7.500 de magazine și întreprinderi evreiești au fost jefuite. Ștefan Zweig comenta evenimentele, într-o altă scrisoare expediată lui Klaus Mann, în iulie 1939: „Hitler scrie istoria universală cu o brutalitate diabolică pe care noi [scriitorii] nu am fi capabili să o inventăm”.

Era și momentul în care îi apărea romanul „Nerăbdarea inimii” – ce avea să intre în istorie, tradus în mai multe țări sub un titlu distorsionat, „Păzește-te de milă” (în engleză) sau „Mila primejdioasă” (în franceză). După război, romanul, urmat de ecranizări pentru film și scena teatrală, avea să facă o adevărată carieră.

În 1939, însă, cînd cărțile lui Zweig erau fie arse în universitățile germane, fie interzise în alte țări, romanul a apărut în edituri ale emigrației, la Stockholm și Amsterdam și, în traducere franceză, la Grasset.

Fragment din scrisoarea lui Stefan Zweig către Eugen Relgis (În arhiva National Library of Israel)
Fragment din scrisoarea lui Stefan Zweig către Eugen Relgis (În arhiva National Library of Israel)

Zweig îi amintea în iulie 1939, prietenului, traducătorului și distribuitorului său din România, scriitorul și pacifistul Eugen Relgis, că după ce „am fost eliminat din Austria, Italia, Spania și Cehoslovacia”, nu mai putea considera „țările mici [între care și România] doar ca o sursă secundară de venit”. În disperarea așteptării telegramei cu vestea cea bună, Ștefan Zweig, asemenea altor prieteni de ai săi, scriitori emigrați, și a personajului romanului său, se sinucidea în 1942, în Brazilia.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG