Ștefan Andrei (1931-2014) nu a ajuns niciodată, deși și-ar fi dorit-o, membru titular al Comitetului Politic Executiv. Dar s-a aflat în centrul puterii, a stat în prezidii, a aplaudat frenetic, a cauționat, cu figura sa de cocker spaniel melancolic, o dictatură catastrofică, nu una, cum îi plăcea să o numească, „de dezvoltare”. Obsedați să-și cosmetizeze imaginea istorică, demnitarii regimului Ceaușescu nu prea au lăsat în urmă o literatură memorialistică notabilă. Au existat însă și excepții, iar cartea de convorbiri cu fostul ministru de externe al lui Ceaușescu publicată acum mai mulți ani de Lavinia Betea, la editura „Adevărul”, este una dintre acestea.
Primul lucru care trebuie spus despre Andrei este că a fost un om cu lecturi un pic mai serioase și care, în genere, a știut despre ce vorbește. Aparatcic al diplomației comuniste, Andrei nu s-a lăsat complet prins în mrejele ideologice asemeni unui, să spunem, Dumitru Popescu. Nu s-a aventurat în celebrarea unei politici externe românești care ar fi schimbat, pasămite, fața lumii. Mai mult, n-a căzut în ispita explicațiilor conspiraționiste aberante. Reproșul posibil față de Andrei ar fi acela că ne-a oferit mai degrabă o anecdotică superficială și mai puțin reflecții de fost om de stat, cum îi plăcea să se descrie. Pe de altă parte, nici n-a alunecat în bârfe de doi bani și în mahalagisme ieftine, deși a fost mereu tentat să spună lucruri aproximative la capitolul Florica Bodnăraș. Este limpede astăzi, la peste patru ani de la moartea sa, că a fost un om al taclalelor.
Uneori, memoria i-a jucat feste și, din păcate, interlocutoarea despre care am pomenit (LB) nu le-a observat; notele de subsol din volumul de convorbiri se fac ecoul acestor erori. Ștefan Andrei a vorbit despre întâlnirile cu profesorul de socialism științific Radu Florian, dar îl numește în carte Mircea Florian, iar nota trimite automat la respectatul filosof omonim. Tot el menționează în carte că, iritat de faptul că Europa Liberă vorbea favorabil despre Ștefan Andrei, Ceaușescu ar fi citat cuvintele marxistului Bauer: „Atunci când te laudă dușmanii, să te gândești unde-ai greșit” (p. 357). Aceeași notă ne informează că este vorba de tânărul hegelian Bruno Bauer, amic de tinerețe, apoi adversar al lui Karl Marx. În realitate, este vorba de August Bebel, cunoscut militant social-democrat german. O diferență majoră!
Ar mai fi ceva de spus. Ștefan Andrei n-a vorbit niciodată despre „Brigăzile Roșii” din Spania. S-au numit Brigăzile Internaționale. În schimb, autorii notelor volumului respectiv scriu despre „Brigăzile Roșii” (p. 51), generând astfel confuzii și atribuind unor formațiuni politice nume pe care nu le-au purtat. Nu mai vorbesc de formule ciudate legate de diverșii lideri de partide comuniste, prezentați ca „oameni politici de orientare comunistă”, etc. De pildă, veteranul cominternist Vittorio Codovilla este prezentat drept „politician argentinian de orientare comunistă”.
În analizele sale, Ștefan Andrei a fost relativ articulat și, comparat cu un Paul Niculescu-Mizil, chiar a spus și lucruri adeseori noi. N-a vrut ori poate n-a putut să se delimiteze tranșant de trecutul comunist, dar nici nu l-a ridicat în slăvi. A fost mereu foarte prudent când a venit vorba de Ion Iliescu, despre care alți foști potentați închiși după 1990 nu au avut de spus decât lucruri abominabile. Sigur, Andrei a sugerat că Iliescu era un „moscovit”, dar n-a mers prea departe cu speculațiile. Dacă despre Nicolae Ceaușescu a avut și unele lucruri favorabile de spus, pe Elena a privit-o cu un imens dispreț („Era de-o urâțenie nemaipomenită. Avea un fund mare și gros”, p. 287). La fel, portretul ploconitorului Manea Mănescu, cel care a ajuns să-i sărute mâna lui Ceaușescu, este memorabil. Petre Roman i-a apărut ca o cantitate neglijabilă, amintește în schimb că a fost prieten cu tatăl acestuia, Valter Roman. Interesant rămâne faptul că n-a pomenit nimic despre politologul de la „Ștefan Gheorghiu”, specialistul în „dezarmare” Sergiu Verona, cel care îi aducea mereu cărți din Occident. Fără ajutorul lui Ștefan Andrei, Verona n-ar fi putut circula în Vest cvasi-anual, n-ar fi primit aprobarea călătoriei în care a rămas cu familia în Vest. O biografie, aceea a lui Verona, care își așteaptă încă biograful... Cunosc cel puțin un alt caz în care Andrei a intervenit în același sens. Cartea sa despre retragerea trupelor sovietice din România, apărută în Statele Unite, rămâne lucrarea de referință pe acest subiect. Despre tatăl meu, a preluat o informație absurdă pe linia fostului șef al Securității, Ion Stănescu. Nu există niciun document care să probeze ceea ce afirmă Andrei în volumul său de convorbiri cu Betea.
Ștefan Andrei a fost apropiat de Nicu, a pariat pe acesta ca succesor. Pasajele despre cum vedeau Andrei și amicii săi o Românie scăpată de Ceaușescu probează până azi orbirea istorică a acestui grup. Își imaginau un regim condus de Nicu, cu activiști gen Andrei, Cornel Burtică și Ion Traian Ștefănescu în poziții-cheie. O modernizare intra-sistemică, nici pe departe o ruptură cu un regim ilegitim și criminal...
