Citeam în urmă cu opt ani, când a apărut la Humanitas, cartea lui Gabriel Liiceanu Întâlnire cu un necunoscut. Am descoperit acolo reflecții adeseori amare despre o tranziție tulbure, apăsătoare, asfixiantă, parazitată de vocile (mai exact spus imprecațiile isterizate, insultele și urletele) atâtor lichele care nu au găsit rezerva de pudoare necesară unei minime căințe. Timpul iluziilor a trecut. Filosoful știe să regrete, dar nu regretă niciodată că știe. Într-o carte anterioară, Gabriel Liiceanu se ocupase de sindromul urii și descria, pe bună dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic, etc). Dar în Întâlnire cu un necunoscut, el nota ambivalența perversă a acestui sentiment: „Îmbrățișarea celui care urăște nu se oprește decât odată cu anihilarea ființei urâte. Numai ura poate fi de moarte. Numai acolo crima este trăită ca fantasmă sub forma unei îmbrățișări fără pauză”. Când Lenin convoacă aprobarea Istoriei pentru lichidarea „verminei” (preoți, aristocrați, intelectuali, „culaci”, burghezi), el acționează pe baza unei motivații de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea celor decretați drept subumani. Universul concentraționar a fost creat pentru a distruge individualitatea: rațiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică.
Noile linșaje se situează în prelungirea celor vechi. Lexicul virulent al urii renaște sub ochii noștri. Foști informatori care dau lecții Cetății, panglicari propagandistici ai „epocii de aur” care bântuie încă și azi studiourile de televiziune, falsificatori ai istoriei recente, comunostalgici decrepiți și veleitari impertinenți ai unei stângi apocrife: peisajul este pe cât de derutant, pe atât de revoltător. Se „înfierează” epoca interbelică, uitându-se că a fost una a parlamentarismului constituțional, a pluripartidismului amenințat de extremismele revoluționare susținute de „vestitorii” totalitari (a se citi extraordinarul roman al lui Dinu Pillat Așteptând ceasul de apoi, cu o tulburătoare prefață de același Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2010), a umanismului burghez negat de diverșii posedați nihiliști. Obosit de o luptă în care partea adversă nu a contenit să recurgă la pestilențiale calomnii, Gabriel Liiceanu s-a refugiat în melancolia unor adevăruri la care nu este nici azi dispus să renunțe. Acele repere nepieritoare și netrucate pe care le afla în scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, ale lui Cioran și Eugen Ionescu, ale lui Petru Creția și Constantin Noica, ale lui Dostoievski, Kafka și Beckett. A știut mereu că suntem condamnați să trăim în plin absurd, dar camusian fiind, nu sucombă nicicând acestei maledicțiuni. Împinge bolovanul rezistenței la Rău, știind că nu există vreo garanție că lupta sa va avea rezultatele sperate. Pariul lui Gabriel Liiceanu este unul al moralității asediate.
Când atâția proclamă necesitatea de a ieși din obsesia comunismului, filosoful ne reamintește constant, de câteva decenii de tranziție încoace, că trecutul nu a fost câtuși de puțin unul normal, ba chiar dimpotrivă: „Să ajungi să te simți singur cu ceea ce ai trăit. Consider că, trăind în anii aceia am cunoscut iadul, chiar dacă n-am făcut parte dintre cei puși direct la fiert în cazane. Dar aburii iadului, sulful și putoarea lui le știu prea bine, priveliștea acestei văi a plângerii și memoria ei le am în mine, așa cum eu însumi sunt propriul meu destin frânt vreme de câteva decenii. Dar parcă toți la comandă au făcut un pas înapoi și m-au lăsat singur cu iadul meu și cu amintirile mele. De ce tac toți când vine vorba de anii aceia?” Gabriel Liiceanu nu înțelege să-și cauterizeze simțul etic. Îi repugnă amnezia și ne readuce aminte că nu toată lumea a făcut mătănii pretențiilor absolutiste ale tiraniei comuniste. Un pasaj revelator prin capacitatea de reconstrucție a procesiunilor urii este legat, în cartea amintită, de „ședința deschisă” din 1974 de la Institutul de Filosofie, când Liiceanu a fost „demascat” de colegii săi pentru imaginare culpe, între care aceea că-l frecventa pe C. Noica: „Făceam parte din specii diferite. M-ar fi torturat, m-ar fi ucis dacă ar fi primit de undeva îndemnul sau permisiunea. (…) Le curgeau balele. Radu Pantazi, Vasile Popescu, Nicolae Gogoneață, Lucian Stanciu, Nicolae Mariș, Gheorghe Epure... Apoi de la Facultatea de Filosofie: Boboc, Cazan. Nimeni nu-i mai știe. (…) Toți gășcari ai răului, hidoși, scălâmbi, căzuți parcă dintr-un tablou al lui Bosch.”
Într-un univers al schimbărilor la față și al lașităților abjecte, Gabriel Liiceanu a fost de la început și rămâne exponentul acelui etos formulat paradigmatic de Petru Creția: „Cei inadaptabili trebuie să dea într-o lume direcția mișcării și a cristalizațiunii, nu canalia moale și compatibilă ca ceara”. Lamento și memento, cartea lui Gabriel Liiceanu despre care vă povestesc aici este o neliniștitoare invitație la anamneză, chinuitorul efort al unui intelectual autentic de a respinge impostura, tupeul și minciuna.
