Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (I)


Turtucaia în 1916

Turtucaia, malul Dunării după bătălie, august-septembrie 1916
Turtucaia, malul Dunării după bătălie, august-septembrie 1916

Pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial au căzut milioane de morți și de răniți, militari și civili, cu cetățenii diferite și aparținând unor grupuri etnice variate, în vreme ce alte milioane au fost luați prizonieri. Discuțiile în jurul cifrelor sunt nesfârșite, iar diversele surse introduse permanent în circuitul public lămuresc aspecte puțin cunoscute sau ridică întrebări noi. Între cei care au trecut prin prizonierat în anii 1916-1918 s-au aflat și numeroși militari ai Armatei Române, căzuți captivi în partea sudică a sinuosului front de Est. Situația lor a preocupat autoritățile române, care au încercat să afle ce se întâmplase cu ei, unde erau și în ce stare, înregistrându-i și transformându-i cel mai adesea în numere, în statistici. În schimb, interesul familiilor față de soarta celor căzuți prizonieri sau însemnările, scrisorile și memoriile captivilor au contribuit la redarea dramelor din spatele anunțurilor oficiale sau ale listelor nominale, ale numerelor statistice, la umanizarea experiențelor limită în care s-au aflat acești oameni ajunși în mâinile inamicului.

Convențiile internaționale cu privire la prizonierii de război

În a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX mai multe convenții internaționale au reglementat atitudinea statelor și armatelor acestora în timp de război. Prin Convenția de la Geneva, din 22 august 1864, s-a prevăzut obligativitatea pentru beligeranți de a-i proteja pe răniți și de a le asigura îngrijirea medicală. La Haga a avut loc la 29 iulie 1899 o conferință internațională în care au fost adoptate hotărâri privind legile și cutumele războiului.

Cea mai importantă în privința reglementării atitudinii statelor și armatelor în vremuri de război avea să se dovedească a doua Conferință de la Haga, din 15 iunie-18 octombrie 1907. Au fost revizuite prevederile conferinței din 1899 și au fost semnate mai multe convenții. Convenția a IV-a avea un Regulament privitor la legile și obiceiurile războiului terestru. Secțiunea I era intitulată Despre beligeranți și definea ce se înțelegea prin beligerant, în același timp atingând și chestiunea prizonierilor de război. Se statua că prizonierii de război erau în puterea guvernelor sau autorităților care îi capturaseră, nu a indivizilor sau corpurilor de armată. Ei trebuiau tratați „cu omenie”, iar ceea ce aveau asupra lor le aparținea, cu excepția armelor, cailor și documentelor. Statul care îi deținea avea dreptul de a-i folosi pe prizonieri, cu excepția ofițerilor, ca lucrători. Nu trebuiau să fie lucrări excesive și să nu aibă vreo legătură cu operațiunile de război. Utilizarea prizonierilor la lucrări pentru administrațiile publice sau pentru particulari era permisă, ca și dreptul celor dintâi de a lucra pe cont propriu. Cei care munceau pentru stat urmau a fi plătiți la fel ca militarii din armatele naționale care efectuau aceleași lucrări. După ce erau capturați, prizonierii erau obligați să-și declare numele și gradele adevărate, dacă erau întrebați explicit. În fiecare stat beligerant, eventual și în statele neutre care adăposteau beligernați, urmau să se înființeze birouri de informații pentru prizonierii de război. Se prevedea ca aceste birouri să răspundă la toate cererile care îi priveau pe prizonieri. Pentru fiecare prizonier avea să se țină o fișă individuală, unde aveau să fie trecute numărul matricol, numele și prenumele, vârsta, locul de origine, gradul, unitatea, rănile, data și locul capturării, internării, morții, examinările speciale. Societățile de caritate puteau să intermedieze ajutorarea prizonierilor de război, în mod explicit să transmită diverse facilități. Repatrierea prizonierilor avea să se facă după încheierea păcii, în cel mai scurt termen posibil. Convenția privind legile și cutumele războiului nu a fost ratificată la 18 octombrie 1907 de toate puterile contractante. Spre exemplu, România a făcut-o abia în 1912.

Cum au devenit captivi unii militari români în 1916-1917

În contextul luptelor din anii 1916-1917, numeroși militari români au căzut prizonieri. Uneori au căzut în prizonierat indivizi izolați sau grupuri mici, însă în mai multe cazuri același lucru s-a întâmplat cu efective numeroase. Mai ales în condițiile ofensivei Centralilor în Dobrogea, la sud de Carpații Meridionali sau la nordul Dunării, la sfârșitul lunii august 1916 și în toamna aceluiași an, importante forțe române, care nu mai aveau legături directe cu comandamentele de armată sau cu Marele Cartier General, au fost nevoite să se predea. În luptele din vara anului 1917 au căzut prizonieri incomparabil mai puțini militari români.

Unele situații cu putere de exemplu ne ajută să înțelegem contextul în care acești oameni care purtau uniforma Armatei Române, cel mai adesea îmbrăcată cu puțin timp în urmă, au ajuns prizonieri. Voi insista asupra capturării unui număr mare de militari români în luptele de la Turtucaia, din Carpații Meridionali, din Oltenia și Muntenia, în august-decembrie 1916, precum și în sudul Moldovei, în iulie-august 1917.

M. Aslan, Căderea capului de pod Turtucaia, 1918 (Sursa: http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/memoriu-de-razboi)
M. Aslan, Căderea capului de pod Turtucaia, 1918 (Sursa: http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/memoriu-de-razboi)

Prizonierii de la Turtucaia

Cei mai mulți militari români care au fost prizonieri în Bulgaria în timpul Primului Război Mondial au căzut în captivitate în timpul bătăliei de la Turtucaia, o fortificație neterminată în momentul începerii ostilităților, dar mai ales un „cap de pod fără pod”. Trupele de acolo, încadrate în cea mai mare parte în Divizia 17 infanterie, recent constituită, erau printre cele mai slabe dintre cele de care dispunea Armata Română, mai ales cu oameni insuficient instruiți; situația era valabilă și pentru ofițeri, îndeosebi din rezervă, și pentru trupă, fie recruți, fie rezerviști bătrâni. Generalul Constantin Teodorescu s-a dovedit un comandant slab, puțin hotărât. Refuzul Marelui Cartier General de a lua în calcul o retragere tactică a pecetluit soarta garnizoanei românești de la Turtucaia. Deși s-a avut în vedere tocmai neafectarea moralului armatei și populației în ansamblu, efectul pierderii capului de pod și a trupelor de acolo a fost tocmai demoralizarea românilor.

În condițiile ofensivei de nestăvilit a trupelor bulgaro-germane, teama a cuprins trupele române din Turtucaia, debandada făcându-și repede loc. Unii militari au vrut să se salveze trecând Dunărea cu ceea ce au avut la îndemână, nu doar cu ambarcațiuni, ci și pe plute improvizate, bucăți de lemne, uși scoase din case părăsite, lăzi golite de conținutul lor, pontoane. Unele dintre acestea s-au dus apoi la fundul apei, cu tot cu oamenii aflați pe ele, altele au fost lovite de obuze și gloanțele mitralierelor. Alți soldați români s-au aruncat în apele fluviului și au murit mitraliați de bulgari și germani ori înecați.

Imagine de pe câmpul de luptă de la Turtucaia, august-septembrie 1916
Imagine de pe câmpul de luptă de la Turtucaia, august-septembrie 1916

Capitularea forțelor românești la Turtucaia s-a produs la 24 august/6 septembrie 1916. Generalului Teodorescu i se ordonase anterior să treacă Dunărea, pentru a nu fi capturat de inamic. Au căzut în prizonierat aproape 500 de ofițeri și peste 25.000 de soldați români. La nord de Dunăre reușiseră să ajungă doar 3.500 de militari români. Alte mii muriseră în luptele din forturile și tranșeele care înconjurau orașul, în timp ce încercau să ajungă la fluviu și să treacă pe malul nordic al acestuia sau în timpul violențelor care au precedat ori au urmat capitulării garnizoanei. Au existat ofițeri români care s-au sinucis pentru a nu cădea în mâinile bulgarilor. Drapelele unor unități au putut fi trecute peste Dunăre, în vreme ce altele au fost arse pentru a nu fi capturate de inamic.

Bulgarii s-au dovedit foarte violenți față de românii căzuți prizonieri. Aceștia au fost brutalizați, uneori uciși, atât ofițerii și soldații capturați, cât și rănițiii aflați în număr mare într-un spital din Turtucaia. Captivii au fost jefuiți de bunurile de valoare, deseori dezbrăcați și descălțați. Germanii au încercat să-i tempereze pe bulgari în privința atitudinii față de prizonieri. Bulgarii le reproșau românilor campania din 1913 la sud de Dunăre, în care avuseseră loc și jafuri ordinare, precum și anexarea Cadrilaterului, în urma păcii de la București.

Scriitorul George Topârceanu, căzut prizonier la Turtucaia
Scriitorul George Topârceanu, căzut prizonier la Turtucaia

Ofițerii români au fost închiși în cazarma din Turtucaia și ținuți două zile fără mâncare. Conform unor însemnări, ofițerii au fost separați de soldați, cu fiecare categorie formându-se un convoi separat, în vreme ce potrivit altor memorii cele două grupuri de militari au fost pornite împreună spre Razgrad, oraș aflat la mai puțin de 75 de km sud de Silistra. Drumul spre acest loc de tranzit – parcurs sub escorta unor soldați recrutați în parte dintre localnicii bulgari, care constituiau mai degrabă o forță paramilitară – a durat patru zile și a fost un coșmar. Cadavre mutilate de soldați români zăceau pe marginea drumului. Pe străzile unor localități, prizonierii români au fost atacați cu pietre de către civilii bulgari. Prizonierii nu au primit nici hrană, nici apă, cu excepția cazurilor când au putut să plătească. Abia la sosirea la destinație prizonierii au primit un ceai de la Crucea Roșie, iar ulterior zeamă și pâine mucedă.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG