A-l studia pe Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820–d. 5 august 1895) separat de Karl Marx (1818–1883) reprezintă o sarcină extrem de dificilă. Faptul că Engels a fost inextricabil legat de Marx, atât în termenii experienței practice, cât și în cei ai elaborărilor conceptuale, devine un fel de obstacol în calea definirii contribuției sale specifice. Desprinse din această excepțională prietenie, scrierile și acțiunile sale politice au fost rezultatul direct la colaborării cu părintele socialismului științific (cu excepția, poate, a câtorva texte personale de la începutul anilor 1840 și a celor doisprezece ani cât i-a supraviețuit prietenului său).
Aș vrea să mă refer aici la câteva aspecte biografice pe care le consider relevante. După o copilărie tihnită și protejată de o masivă casă burgheză din mijlocul comunității industriale renane a Wuppertal-ului, acolo unde tatăl și bunicul său erau magnați ai textilelor, Friedrich a plecat să se specializeze în comerț la Bremen, locuind între 1839 și 1841 la pastorul Georg Treviranus. Deși s-a rupt devreme de religia protestantă, Engels n-a fost niciodată capabil să-i digere antitezele și, dacă vreți, un anume raționalism sentimentalizat. După toate acele prime experiențe, doar realitățile tangibile îl mai puteau satisface. Și, dintr-un anumit punct de vedere, doctrina luterană a predestinării a reprezentat un fel de „pregătire” pentru determinismul economic ulterior al lui Engels.
Odată ce-a tăiat odgonul care-l mai ținea ancorat în portul religiei familiale (și familiare), au existat prea puține ape ale gândirii pe care acest comisionar să nu le străbată. Pe harta voiajului său intelectual au apărut apoi, rând pe rând, Karl Gutzkow, Ludwig Börne, David Strauss și Ludwig Feuerbach. Friedrich Engels era un „tânăr german” mazzinian în 1839, iar din punct de vedere filosofic, un „tânăr hegelian”. În 1840, deci la vârsta de douăzeci de ani, îi scria unui prieten din copilărie că „nu poate dormi noaptea din pricina ideilor secolului”. Așadar, Engels era cu mult mai avansat în radicalismul său politic decât Karl Marx. Iar după ce-a citit lucrarea lui Moses Hess, Triarhia europeană, s-a îndreptat direct către comunism, acolo unde și-a trasat, din nou, propriul parcurs: nu printr-o cercetare anostă și meticuloasă, asemeni lui Marx, ci prin intuiția impulsivă a „navigatorului” înnăscut.
Atunci când cei doi profeți ai socialismului s-au găsit unul pe altul, la Paris, la sfârșitul anului 1844, ei ajunseseră deja, pe cont propriu, la viziuni despre lume identice. Altfel spus, posedau deja aceeași interpretare materialistă asupra istoriei, aceeași teorie a luptei de clasă și nutreau aceeași speranță și încredere în rolul muncitorilor. De atunci încolo, au devenit inseparabili.
Friedrich Engels a fost și un om viguros căruia i-a plăcut viața. Deși un cititor vorace și neobosit, nu era nicidecum un ascet al muncii de birou. Printre plăcerile sale lumești se numărau călăritul și vânătoarea alături de prietenii lui englezi, o sticlă bună de vin și compania femeilor inteligente (cu toate acestea, s-a căsătorit cu o irlandeză catolică fără școală). Îi plăceau nespus problemele practice și chiar câte o luptă pe cinste, căpătând treptat expertiză în tehnica militară. Revistele militare i-au acceptat articolele, iar amicii săi revoluționari l-au privit ca pe un Carnot al revoluției proletare ce va să vie. Mai spre apusul vieții, l-au numit chiar, cu multă afecțiune, „Generalul”. Este relativ ușor de demonstrat cât de neprețuit a fost Engels pentru Karl Marx, nu doar ca susținător financiar, ci și ca sursă activă de idei și critic.
Una din cele mai bune biografii ale lui Friedrich Engels rămâne Marx’s General, publicată de istoricul britanic Tristram Hunt în august 2010. De aici aflăm și cele mai interesante și picante amănunte despre aghiotantul părintelui comunismului. Stăpânea numeroase limbi străine, inclusiv unele regionale precum catalana și provensala, și fusese unul din teoreticienii timpurii ai feminismului, chiar dacă le-a repudiat pe primele sufragete. Tot el a reușit să îmbine internaționalismul și naționalismul german și a rămas un failibilist care a susținut discuțiile libere și deschise din cadrul partidelor socialiste. A sfârșit prin a-și dezavua propriile credințe de baricadă din tinerețe și a susținut sufragiul universal ca mecanism al transformării sociale.
Friedrich Engels s-a dovedit până la urmă o ființă victoriană complexă, un german îndrăgostit iremediabil de Anglia care a îmbinat numeroase trăsături, pozitive și negative deopotrivă. A fost un teoretician social autodidact, un filosof amator și un devorator al cărților de popularizare științifică, un curajos organizator politic și un foarte elocvent orator, năpasta proverbialilor „deviaționiști” de la linia partidului și prietenul generos al foarte multor persoane.
Consider, așadar, că doar privind la întreaga panoplie de calități și defecte ale acestui personaj putem explica, de pildă, entuziasmul din anii 1930 și 1940, din Anglia și Franța, pentru filosofia brută, pe alocuri imatură, a lui Engels. Cu siguranță, ea a fost parte dintr-un „pachet” mai mare care a conținut socialismul, antifascismul, admirația pentru modernizarea brutală a Uniunii Sovietice sau convingerea naivă că marxism-engelsismul reprezintă cea mai înaltă formă de scientism...