Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu Păun

Calendar

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

O întâlnirii cu studenţii, la Universitatea Pedagogică Alecu Russo din Bălţi, luni, 5 decembrie, prilejuită de lansarea unei noi serii – Cartier de colecţie (Alexandru Muşina. Regele dimineţii. Poeme alese de Radu Vancu; Benjamin Fundoianu. Herţa şi alte Privelişti. Poeme alese de Dan Coman; Andrei Bodiu. Oameni obosiţi. Poeme alese de Claudiu Komartin; Poeţi de pe vremea lui Eminescu. Antologie de Eugen Lungu; Ilarie Voronca. peste diagonala sângelui. Poeme alese de Emilian Galaicu-Păun; Alexandru Macedonski. Spre Meka… Poeme alese de Nicolae Leahu; Mihai Ursachi. Marea Înfăţişare. Poeme alese de Lucian Vasiliu; George Coşbuc. Fire de tort. Poeme alese de Ioan Pintea ş.a.) – a pus, pe lângă distanţa celor peste 130 km între Chişinău şi „capitala Nordului”, şi un interval între ceea ce s-ar numi cultură ca fenomen de (înaltă) societate şi cultură ca „plecare în popor”. Cu doar o zi înainte, pe 4 decembrie, într-o duminică, avea loc lansarea cărţii Teatrul „Eugène Ionesco”: istoria unei disidenţe, de Dina Haşcu-Ghimpu, la sediul Teatrului Eugène Ionesco, iar atmosfera din sală, în ciuda frigului ce se făcea simţit, era una relaxată, amintind oarecum de celebrele serate de Vineri seara de prin anii ’90. Aerul de mondenitate, pe de-o parte (beau-monde-ul nostru cultural & artistic; câteva figuri politice, printre care nu se putea să lipsească primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă); mica oază de cultură naţională, într-un oraş moldovenesc mai mult cu numele (din care, iată, de ceva timp „străluceşte prin absenţă” însuşi primarul, Renato Usatâi, dat în urmărire generală, chit că, judecând după frecvenţa apariţiilor sale televizate, numai de ascuns nu se ascunde!), pe de-alta – cum se împacă toate acestea? Şi ce m-a făcut, de fapt, să pun în ecuaţie aceste două evenimente?

O frază, rostită de o distinctă profesoară de literatură română de la Liceul Ion Creangă din Bălţi: „Am elevi care vin zilnic la şcoală de la 20 km distanţă”. (Nu că n-ar exista şcoli în satele lor, dar mai mult chiar decât părinţii lor, aceştia au ajuns să conştientizeze necesitatea unor studii „ca la carte”, pentru a merge mai departe – cât de departe?!)

Acum, să ne întoarcem puţin la cartea Dinei Haşcu-Ghimpu; într-un dialog cu actorul Andrei Sochircă, întrebându-l de cauzele desprinderii tinerilor „şciukinişti” de Teatrul „Luceafărul”, în care au fost încadraţi după absolvirea înaltei şcoli moscovite, acesta mărturiseşte: „Eram distribuiţi în roluri din spectacole mai vechi ale teatrului, trebuia să plecăm permanent în deplasări la ţară… Într-un moment, ne-am dat seama de un lucru: pentru a ne salva identitatea, trebuia să plecăm” şi, ceva mai încolo, dând Cezarului ce-i a Cezarului: „Normal că ei, actorii luceferişti, au fost cei care ne-au insuflat dragostea pentru teatru; am crescut cu spectacolele lor, în fiecare marţi seara le priveam la televizor. Mi-amintesc, eram copil, ei jucau la Dubna «Jorj Dandin» pe două camioane alipite în loc de scenă şi, după spectacol, m-am dus cu un braţ de flori să fac cunoştinţă cu Dumitru Caraciobanu. Când am venit de la Moscova, Nina Doni şi-a amintit cazul şi m-a recunoscut, zice: «tu eşti băieţelul acela mic de la Dubna, care vroia să se facă artist»…” (Câţi alţi actori, pictori, scriitori ş.a.m.d. au îmbrăţişat o carieră artistică tocmai graţie unor astfel de întâlniri! De la scena formată din „două camioane alipite”, pe care-i vedea jucând pe actorii mitici de la „Luceafărul”, Andrei Sochircă a ajuns să joace pe marele scene ale lumii, fără a uita însă de unde a pornit.)

Tot drumul de întoarcere de la Bălţi la Chişinău m-am gândit la „maratonul” de zi cu zi al unor liceeni care, în lipsa „Luminiţelor” din sate, se trag la carte (că, mde, o diplomă ar fi mai simplu de obţinut în satul natal), de parcă aceasta le-ar asigura o pâine mai uşoară. Aşa o fi, dar – pe ce meleaguri? Tot gândindu-mă, mi-am amintit de o întâlnire pe care am avut-o, împreună cu un scriitor din Toulouse, într-un sătuc din raionul Nisporeni, pe la începutul anilor 2000. Era prin decembrie, trecut de 5 seara, iar în mica săliţă a şcolii săteşti, care ţinea şi de Antenă a Alianţei Franceze, s-a stins brusc lumina electrică. La flacăra lumânărilor, întâlnirea a continuat – în franceză – calm, până când, la un moment dat, oaspetele din Hexagon s-a arătat deranjat că în timp ce povestea ceva, o fetiţă citea o carte pe sub bancă (la lumina lumânării! repet). Surprinsă „în flagrant delict”, fata a pus cartea pe masă – era chiar Madame Bovary, în original, iar când mirarea noastră s-a mai potolit, a explicat că trebuie să returneze volumul în câteva zile, iar acasă nu are timp de cetit, având grijă de gospodărie. (În paranteze fie spus, se zice că surprinzându-l pe copilul de 12 ani Jean-Paul Sartre că citeşte Madame Bovary, o prietenă a mamei sale l-a întrebat: „Şi ce vei face când vei ajunge mare?” – „Am s-o trăiesc”, a fost răspunsul băieţelului.) N-am mai pierdut-o din vedere pe tânăra cititoare. Acum fata cu cartea face un doctorat în psihologie, la Praga.

Cum moldovenii se simt, în linii mari, unii ruşi şi alţii români, unul Dumnezeu ştie ce se face în sufletul viitorului preşedinte al Republicii Moldova, sfâşiat – dacă nu noblesse oblige, atunci cel puţin имя обязывает – între Cneazul Igor şi Ţarul Dodon. Nu voi povesti aici conţinutul operei Cneazul Igor de A.P. Borodin (1833 – 1887) – amintesc doar că textul întemeietor al literaturii ruse, Слово о полку Игореве (1185 – 1187) este cântecul unei înfrângeri! –, şi nici trama operei Cocoşelul de aur de N.A. Rimski-Korsakov (1844 – 1908), după povestea în versuri omonimă a lui A.S. Puşkin (1799 – 1837), despre care însuşi compozitorul spunea franc, într-o scrisoare către un discipol de-al său: «Царя Додона хочу осрамить окончательно”.

Întrebarea este cum mă va împiedica, odată investit preşedinte, (Cneazul?) Igor (Ţarul?!) Dodon să mă simt român, şi nu doar de două ori pe an, pe 27 martie şi pe 1 decembrie, de vreme ce întreaga sa campanie electorală s-a bazat pe lupta cu – păzea! – unionismul şi afirmarea (unilaterală, căci n-a prididit să apeleze la preşedintele aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene, care i-a pus la dispoziţie autobuze cu votanţi) sacrosanctei statalităţi. Vor ajunge cei ce se identifică drept români cetăţeni de mâna a doua în ţara, acum tot mai puţin, a lor? Va fi unionismul, trăit la fel de firesc cum alţii nu prididesc să-şi proclame moldovenitatea funciară, pasibil de puşcărie? După ce s-a tot afirmat sus şi tare, pe bună dreptate, că există o singură literatură română, ale cărei graniţe depăşesc cu mult frontierele „celor două state româneşti” (sintagmă de ceva timp pusă la păstrare), va încerca noua Putere de la Chişinău să re-creeze o, de data aceasta, „literatură statală moldovenească”?! Şi cu trecerea la „neostenita chiriliţă”, ca să citez sintagma de tristă pomină a lui Valeriu Senic, cerberul de altă dată a culturii naţionale care a sfârşit la Tiraspol, ca autor al Imnului transnistrean?!...

De fapt, mingea este în terenul intelighenţiei basarabene, mai mult ca niciodată chemată să dea dovadă de rezistenţă – dar aici suntem deja în Alexandru Lăpuşneanul, de Gheorghe Mustea, dacă tot am început cu evocarea unor opere de mare răsunet. Pe când Un răsunet…, moldoveni-români din toate ţările?

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG