Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Duminică 19 februarie 2017

Calendar

Excelentă, iniţiativa profesoarei Ana Trifan de a organiza un concurs de eseuri cu genericul Scrisoare către Umberto Eco. În cele din urmă, s-au înscris o duzină de participanţi, iar în finală au ajuns opt tineri, care şi-au citit textele vineri, 17 februarie, la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chişinău. Un juriu profesionist, pe care am avut onoarea să-l prezidez, a desemnat învingătorii (îi dau în ordine inversă): Corneliu Doni, Daniele Gligor şi, revelaţia concursului, Laura Muruzuc. Nu voi comenta, aici, eseurile citite/audiate – am făcut-o deja, la faţa locului –; pur şi simplu voi publica Scrisoarea câştigătoare, consemnând astfel debutul unei tinere promiţătoare, pe nume Laura Muruzuc (reţine-ţi-l!). Iat-o:

* * * * * * *

Dragă Umberto,

Laura Muruzuc

Laura Muruzuc

Azi e zi de joi, dimineaţa mea a început cu privitul peste fereastră în trolebuzul 24. Îmi place să ies din casă la şapte jumătate, chiar dacă voi întîrzia la perechi, fac asta conştient. La şapte patruzeci sunt în troleibuz, şi doar la ora asta, în fiecare dimineaţa cerul e aşa cum îmi place mie. Un cer cald, pătruns de sens, care se topeşte ca o fată zîmbitoare, condimentat uşor cu lumină. Mă lasă să-l admir şi eu îl las la fel să-mi umple capul de visele de-aseară, de oraşul care e aşa doar la şapte patruzeci, de un fel de linişte care o pot auzi doar în soiul asta de gălăgie, îl las să mă umple de mine. Îmi pun biletul în buzunarul din spate a rucsacului, îmi place să-mi adun biletele de dimineaţă, mă simt de parcă mi-aş cumpăra ziua cu doi lei, cu doi lei cumpăr timpul şi cerul acela ca un pistrui pe obraz.

Am coborît cu o staţie înainte, azi am decis să-mi iau un ziar. În ghereta mică ca o mănuşă stă ascunsă o bătrînă. Arată de parcă ar vinde mere sau mure, dar la sigur nu o sumedenie de lucruri care nu am idee cum încăp în „mănuşă”. Eu stau tăcută şi mă uit la ziarele aranjate pe masă, mă uit ca la nişte gogoşi. Gogoşi cu ciocolată, cu vanilie, dulci, roz, cu glazură... ah, dacă aş şti pe care să-l aleg. Bătrînă mă întreabă dacă vreau să cumpăr apă (crede că am venit după apă). Asta e, noi nu mai arătăm ca oamenii care cumpără ziare. Prin buzunarele noastre stau gume de mestecat, bănuţi, bilete de loterie (deşi si acele dispar), stau ţigără, vieţi adunate-n telefon, dar niciodată foi mototolite de ziar.

Păstrîndu-mi pofta copilărească zic:

- Azi am decis să-mi cumpăr un ziar (încercînd să înţeleg de ce mă simt atît de eroic cînd spun asta).

- Felicitări, şi ce vrei de la mine? Spune-mi pe care.

- Nu ştiu, ele nu-s toate la fel?

- Nu (şi aici bătrîna bucură stîngăcia mea cu-n zimbet).

Mă uit la ele şi observ că într-adevăr diferă, nu doar la culoare, imagini, sau text. Unele au un scris măşcat, altele arată de parcă au fost scrise pentru cei care colecţionează lupe, unele cu titluri care parcă te strigă, altele care parcă-ţi șoptesc, unele îţi zic să le dai pace, altele îţi aduc mărturii şi taine, unele sunt portrete, altele ficţiuni. Am ales unul pe alb negru. Am dat cinci lei pe el, mi-am scos mănuşa ca să-mi pot găsi leii printre bilete, aşa că am luat ziarul cu mîina dezgolită şi... l-am simţit, era cald, cald ca cerul acela de peste fereasta troleibuzului. Cald, e vremea cuvintelor calde.

De asta îţi scriu, ca să pun căldura într-o scrisoare. Eu nu sunt cea care îţi scrie prima, scrisoarea aceasta e mai mult un răspuns. Pentru că şi tu mi-ai scris scrisori. Scrisori devenite cărţi, scrisori traduse în zeci de limbi, lăsat de poştaşi în zeci de ţări, scrisori numite de alţii romane, scrisori vii. Asta e diferenţa, ale tale scrisori sunt vii, eu am scris doar una, una pentru tine.

Ştii ce se întîmpă cînd pui pata de culoare pe pînză? Pata de acuarelă şi ea se întinde, pătrunde în fire şi devorează albul prefăcînd totul în calea sa. Aşa îmi sunt cărtile tale, pete de culoare, iar eu – pînză.

Scriu ca să-ţi împărtăşesc durerea. Acea durere ușoară de printre rînduri, rebelă, uniformă, genială într-un fel. Durerea pe care o socoteam doar a noastră, durerea din cartea grea, la propriu şi la figurat, pe care am purtat-o cu mine cîteva luni în drum spre şcoală. Jumătate de an mi-a ajuns ca să cresc, ca să desfac durerea ta ca pe un labirint. Şi crede-mă, mie, unui fete care citise pe copertă numele tău şi apoi Numele Trandafirului, care crezuse că acea carte măşcată chiar ar fi despre o floare, crede-mă mi-a fost greu. Ei bine, nu-ţi fie frică, dezamăgirea mea nu fusese mare, în schimbul unei flori mi-ai oferit mult mai mult. Am ales să împart durerea ta, am ales să te citesc resemnîndu-mă cu rolul meu de pînză, am învăţat să culeg petele şi să cred că arta e o suferinţă binecuvîntată.

M-am întrebat des, de ce sunt în lume, de ce lumea nu ar fi cum o văd eu, de ce să nu o cred, de ce să nu o cred povestită de alţii, de ce ochii altora nu văd ca mine, de ce eu pot să văd dincolo de ferastra unui troleu?

Am fost mereu nefericită cînd îmi luam telefonul în mîină, pentru că îmi dădeam perfect seama că acolo am început să caut dragostea. Şi alegerea mea mă dezgusta, alegerea de a căuta dragostea într-un robot negru, pe care trebuie să nu-l uit, să-i dau grija şi timpul meu. Să-l pun la încărcat, sa nu-l scăp în apă, să nu cadă jos, să-i mai pun şi un cod ca să nu umble prin el alţii. Mă dezgusta faptul că îmi păsa de el, de telefonul în care mă aştepta acea lume, lumea care nu-mi părea niciodată a mea. Mă dezgusta faptul că-mi păsa de ce zice ea, de ce face ea, de ce crede ea, de cum crede, de cum mănîncă, cum se îmbracă , cum iubeşte, cum ar trebui eu să iubesc. Mă dezgusta faptul că am început să caut admiraţia lor, zîmbetele lor secunde, zîmbete din reţele sociale. În marea mea dezamăgire, de sine însuşi, am înţeles că ele nu reţele, ci capcane sociale sînt. Am fost mereu nefericită cînd îmi ţineam telefonul în mînă, cînd îl punem în buzunar, cînd îmi păsa unde se află şi în dimineaţa asta de joi am decis să-l schimb pe un ziar, simţisem că pot deveni fericită prin foi, prin hîrtie.

Scriu pentru că nimeni nu m-ar fi înţeles, nimeni în afară de tine, împart acum cu tine fericirea dintr-un ziar, cum tu ai împărţit nefericirea unei cărţi cu mine.

Tu ai ştiu perfect ce se întîmplă cu această lume şi ai ştiu acest lucru înaintea mea. Dar gravitatea rămîne aceeaşi, indiferent de momentul în care îl cunoşti, indiferent de cît timp conştientizezi trista realitate, lucrul te doare la fel şi nu prea ai ce face cu el decît să creşti în tine o resemnare. Şi aici mă refer la falşii noştri eroi, (cei care nu au fost niciodată ai noştri). Eroi propuşi să ne dicteze visurile, să facă din noi ceea ce au făcut şi oamenii din pămînt – l-au umplut în kilometri de gunoi.

Oamenii au aceleaşi dezamăgiri, fiecare din noi poartă o nefericire în el, dar am învaţat să ne ascundem. Cine suntem noi cînd nu ne vede nimeni? Cum să ne împăcăm cu propria conştiinţă? De ce nu putem repeta papetic momentul acela din filme – cînd eşti pe un pod şi arunci telefonul în apă. Asta ar schimba multe. Am privi în jur căutînd oameni, ne-am răsfăţa unii pe alţii cu zîmbete, îmbrăţişări, cu privire... tare de mult nu ne-am privit unii pe alţii, pe viu, dincolo de ecrane, pe respiraţii, pe puls. Nu mi-a plăcut niciodată să judec pentru că ştiam că nu am nici un drept. Nu aş vrea niciodată să merg dincolo, să critic oamenii care îşi văd sensul în marea dramă a secolului nostru, care îşi cîştigă existenţa printr-o iluzie imensă, crescînd acestă iluzie, rupînd din ei ca să facă loc pentru ipocrizie. Această dramă e un tip modernizat de ciumă, una cu efecte mute, una care ne îmbolnăveşte pe noi şi mai apoi pe copii noştri. Şi ne-am îmbolnăvit mulţi, şi spunem multe, facem multe, pentru o viaţă aparentă, pentru oamenii aparenţi, pentru gînduri aparente. Cel mai tristă ca în aceste timpuri ei ne-au învăţat cum să şi gîndim. Ei, „idioţii satului”, care au primit drept de cuvînt, poate nu l-au primit cît şi l-au luat singuri, şi nu au idee care este valoarea acestui drept.

Cui? Cui îi trebuie orbirea noastră şi cine ne foloseşte ca pe nişte marionete. Cine ne aruncă în fiecare zi cîte un os şi noi nu rămînem decît o haită de cîini înfometaţi, sălbatici. Marionete pustii, oamenii nefericiţi cînd privim în oglindă şi împliniţi în ochii altora.

Laura citind Scrisoarea către Umberto Eco

Laura citind Scrisoarea către Umberto Eco

Am înţeles că televiziunea şi internetul au pierdut din modestie cărţii. Cartea, ea ştie cînd să tacă, ştie cînd să te aştepte, ştie să ascundă un nou „tu” pe sub copertă, ştie să te schimbe, să se schimbe pentru tine, ştie să te lase să alegi. Cele două nu pot face asta, nici televiziunea, nici internetul, ele nu se vor opri pentru tine, ba din contra, îţi vor umple casa, îţi vor umple timpul, îţi vor fura oamenii de alături şi îţi vor da alţii, alţii de-ai lor.

Mă întreb, poate de la atîta progres, ne e lene să şi gîndim, poate prinşi în rutina zilnică am renunţat să ducem lupta, lupta cu noi înşine, lupta de a creşte, de a trăi dezamăgiri vii, adevărate, nu cele care pot fi stinse de un buton.

Asta e marea mea frică, că aş avea lumea, una la care aparent aş ţine, una în care pot deveni cineva, una ca şi a celorlalţi, o lume după sticlă, perfect coafată, cu zîmbet alb, cu haine perfect asortate... să am toate astea, să avem toate astea, să ne placă şi să le pierdem printr-un apăsat pe buton. Lumea chiar nu înţelege că învesteşte, că se înveteşte în lucruri care pot dispărea o dată cu apăsatul pe buton sau lipsă de internet?

Din această frica fug în troleu, acolo respir altfel, ştiu că fereastra mea e doar a mea, că cerul acela e atît de frumos fără ca să-l mai trec prin filtrele de editare, că recele de pe sticla ferestrei îl simt doar degetele mele, că furnicile de pe piele nu le pot da decît prin cuvinte spuse, rostite, şoptite pe viu şi că doar eu decid cînd şi cui le ofer. Ştiu că aceste momente nu se vor termină niciodată, nimeni nu mi le va lua, nu sunt într-un robot, nu am nimic de-a face cu tehnologia şi lipsă de suflet, acolo e atîta suflet cît nu mai e nicăieri.

Frica mea se aseamănă cu durere pe care ţi-am citit-o. Durerea adusă pe pămînt de oamenii care au uitat să se cuprindă(noi mai ştim ce înseamnă pămînt?), oameni care sărbătoresc ziua priteniei pe facebook deşi nu s-au văzut de ani de zile, oameni care vorbesc mult fără ca să zică nimic, oameni care nu au niciodată timp, care depun efort doar în vre-o pacoste, dar şi acei care pleacă capul şi fac cum li se spune. Tot televiziunea şi internetul a făcut din noi oameni care îşi spun unii altora cum să trăiască.

Mie mi-e dor de oameni care nu se cred genii, oamenii îmbrăcaţi cu trei-patru culori odată, aşa cum le place fără reguli proteşti de stil, vreau oameni fără reguli – oameni adevăraţi. Oameni care se ascultă pe ei, oameni care nu se rănesc, nu se judecă, oameni care nu se mănîncă cu priviri taioase, oameni care plîng, care iubesc, care respiră conştienţi de minunăţia acestui act. Oamnei care simt cuvintele pe care le spun, oameni care îi fac pe alţii să simtă. Vreau oameni, aşa cum au fost ei făcuţi la început, care se uită la cer şi încă vor să zboare, cărora le place ploaia şi veşnic uită umbrela în casă (sau n-au avut-o niciodată). Oameni care împart ceaiul cu un necunoscut şi mai pun şi lămîe în el. Oameni cu albume foto pe acasă, oamenii familii, oamnei artă. Oamenii vii nu oameni ecrane. Oameni care aveau doar un televizor în mahala, oameni pe mîinile cărora le poţi citi toată povestea – pentru că au muncit o întreagă viaţă. Oamenii care mai au telefon cu fir, care nu ştiu cum, găsesc sens în lucruri mărunte, sau îl găsesc sau îl dau... Oameni care trăiesc unii pentru alţii, nu pentru sine.

Suntem în anii internetului, cît de greu e să fi tu în acesti ani, să fii tu şi să-ţi placă de tine. Cînd îţi sunt aduse standarde de frumuseţe, cînd publicitate te face să te simţi cel mai ratat om de pe planetă dacă nu poţi cumpăra anumite lucruri, cînd muzica nu se mai cîntă decît dezbracată, cînd ai trebui să te îmbeţi ca să-i poti înţelege. O mare dramă. Este şi drama ţării în care trăiesc, devenită acum ţara oamenilor care se vînd. Nu cred că are rost să-ţi aduc exemple, pentru că îţi scriu o scrisoare mică şi caldă, iar numele lor ar fura din asta. În plus, ei sunt la fel ca cei din ţara ta, sau la fel în toate ţările, vînduţi, uitaţi de ei înşişi, cu o durere pe care încă nu o ştiu. În ultimii ani, ţara mea se stinge într-o mare dramă, pentru că cei buni din inteligenţă tac, iar cei care se vînd din obligaţie strigă. Lucrurile merg de mult pe dos, noi nu ne alegem nici viitorul, acuma s-au pornit să ne schimbe trecutul.

Umberto, asta e o scrisoare scrisă dimineaţa, dimineaţa pe nemîncate, citită de o pereche de ochelari, scrisoare descoperită de două mîini grele la fel ca şi cuvitele de pe ea, scrisă pe o insulă. Mă înţelegi? Spune-mi că mă înţelegi, spune-mi de parcă ai o fi o barcă care vine să mă ia de pe acea insulă, iar ochelarii tăi sunt ca cerul de la şapte patruzeci.

Cu dor de oameni, cu prietenie, Laura Muruzuc.

„Adevăratele cărţi continuă şi după ce ai întors ultima filă…”

(Poetul şi eseistul Olimpiu Nuşfelean mi-a solicitat un interviu pentru revista Mişcarea literară din Bistriţa; cum publicaţia respectivă nu se difuzează pe teritoriul Republicii Moldova – şi nici pe-al întregii Românii, la drept vorbind –, iar temele pe care le abordează mă preocupă în mod constant, inclusiv atunci când selectez un titlu sau altul pentru emisiunea Carte la pachet, vă propun, în avanpremieră, un fragment de dialog.)

Olimpiu Nuşfelean: Textul (literar) îşi mai păstrează autonomia şi fascinaţia?

Em. Galaicu-Păun: Să începem prin a recunoaşte că textul (literar) a suferit, de-a lungul secolului XX, tot felul de mutaţii, romancieri ca Marcel Proust, James Joyce, William Faulkner, iar mai încoace reprezentanţii Noului Roman Francez deplasând frontierele scriiturii dincolo de orizontul de aşteptare al publicului larg, format în tradiţia literaturii clasice. Chiar dacă, între timp, toţi aceşti autori citaţi mai sus s-au „clasicizat” la rândul lor, nu se poate afirma că operele lor fascinează marele public. Mai degrabă, constituie deliciul gurmanzilor, lectura fiind una eminamente pour les connaisseurs. Or, nu cred că aceştia îşi pun neapărat problema „autonomiei” lui Ulise sau a Zgomotului şi furiei, ci le iau ca atare – scrieri labirintice, cu nenumărate faţete, unele nemaiîntâlnite până atunci. Graţia unor asemenea creatori ce deplasează cadrul de funcţionare a textului, încorporând noi şi norii domenii (nu mă gândesc doar la ştiinţele umanitare, ci şi la cele exacte), se poate vorbi despre scrieri-arhipelaguri, scrieri-colonii, scrieri-„zone” (la această ultimă categorie aş include cărţile Svetlanei Alexievici, bunăoară) etc., etc. Pe de-altă parte, nici textele mai mult sau mai puţin tradiţionale nu sunt impermeabile la noutate – şi poezia, şi proza au demonstrat acest lucru cu brio. Acestea fiind spuse, aş deplasa accentul de pe autonomie pe fascinaţie – ce-mi pasă mie, cititorului de rând (dacă o fi existând un asemenea cititor), de gradul de autonomie al Leagănului respiraţiei (amintesc că romanul Hertei Muller valorifică artistic, dacă nu chiar poetic, experienţa nemţilor deportaţi în 1945 în Donbas, la scos cărbune), de vreme ce lectura mă fascinează?! Şi cu Solenoid, ce facem? Intrăm astfel într-o altă curbă a lecturii, definită prin conceptul barthian de plaisir du texte.

O.N.: „Îndepărtarea” de forma tradiţională îi este benefică sau îi afectează chimia în mod negativ?

Em. G.-P.: Cine ar putea defini astăzi, cu exactitate, conceptul de formă tradiţională? Dar să presupunem că există o percepţie oarecum comună, care face ca Marin Preda sau Nicolae Breban să fie citiţi ca scriitori tradiţionali, iar Gheorghe Crăciun ca unul experimental. Ce facem însă cu scrieri ce se situează „în afara ariei de acoperire” a acestor delimitări, sau cu scrierile de frontieră? Problemele încep, după mine, atunci când unei opere i se aplică o „grilă prestabilită de lectură”, fără să se ţină seama de specificitatea (iar în unele cazuri, unicitatea: Craii de Curtea-Veche; Întâmplări din irealitatea imediată ş.a.) acesteia – până şi autorităţi incontestabile în materie de gust literar au dat în bară (în special, prin subapreciere) în asemenea cazuri (a se vedea ce scrie G. Călinescu despre titlurile citate mai sus). Altminteri, chimia unei opere – aş extinde-o la întreg procesul de creaţie, ca parte componentă a acesteia – ţine înainte de toate de metabolismul artistului: unul poate transgresa fără grijă zone interzise, cu beneficii pentru carte; altul va călca strâmb şi în perimetrul securizat al… iambului de patru picioare!

O.N.: Scriitorii trebuie să se bucure sau să fie circumspecţi faţă de asemenea mutaţii de interes?

Em. G.-P.: Mai degrabă, scriitorii ar trebui să provoace aceste mutaţii, sau cel puţin să fie „pe fază” în momentul producerii acestora. Mărturisesc că mie unuia mi-s mai apropiaţi creatorii ce experimentează permanent, inclusiv prin forţarea unor limite în ale limbajului, formei (care-i una cu conţinutul!), interacţiunii (mă gândesc, de pildă, la romanul postum al sârbului Milorad Pavic, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri, unde fiecare cititor devine co-autor în măsura în care se prinde în joc, alegându-şi un final din cele o sută, sau propunând versiunea sa de final) etc., etc. Adevăratele cărţi continuă şi după ce ai întors ultima filă, se insinuează în viaţa cititorului, lucrează în subconştientul acestuia, îl fac complice, unele chiar îl „colonizează” – dar nu este oare omul singura fiinţă de pe pământ care trăieşte atât în Natură, cât şi în Cultură?!... Fără să le contrapun, voi spune că adevăraţii scriitori trebuie să ştie a transplanta mutaţiile, de orice fel, din Cultură în Natură, asta după ce le recoltează din Natură în chip de… ţesut viu.

O.N.: Cititorii ar putea descoperi sau nu în asemenea texte delicii care să diminueze criza lecturii?

Em. G.-P.: Oricine „are organ” pentru citit, şi-l poate dezvolta în mod fabulos – voi începe prin a da un exemplu: cunosc o persoană foarte tânără, dotată cu o inteligenţă remarcabilă, care-l citeşte, de câteva luni bune, pe Marcel Proust (autor citat de toată lumea, şi tot mai puţin citit), volum după volum, descoperind noi şi noi delicii; faptul acesta n-o face insensibilă la literatura şi poezia contemporană (postmodernă, ca să zic aşa), din contră. Altfel spus, dacă nu te autolimitezi (bunăoară, la romane noir sau de dragoste), ai toate şansele să-ţi amplifici exponenţial cutia de rezonanţă, adaptând-o fiecărei lecturi în parte. Totul e să treci de „pagină 17”! (Cum nu toată lumea ştie despre ce-i vorba, daţi-mi voie să le explic, citând un fragment din Ţesut viu. 10 x 10: „Din câte povesteau ăia mari, numeroşi fii de ţărani de-o seamă cu părinţii lor – prima generaţie încălţată, cum ar veni – avură de suferit din cauza acestei blestemate pagini 17: dacă părinţii lor analfabeţi mai acceptau, de voie de nevoie, ca odraslele lor să-şi facă temele pentru acasă în loc să-i ajute la gospodărie, cititul cărţilor luate (culmea!) cu împrumut de la bibliotecă, şi încă fără să te pună nimeni, li se părea o imensă pierdere de timp. Şi atunci cei mai şmecheri se nărăviseră să rupă pagina cu pricina, fără s-o mai citească, dosind-o undeva, ca s-o pună la locul ei, la fel de neatinsă, înainte de a returna cartea „la şcoală”. Gestul (disperat) aducea a automutilare: era ca şi cum ţi-ai smulge din cartea vieţii doi ani tineri – 17 şi 18 (fiindcă, de bună seamă, nu rupeai pagina, ci foaia!) – şi nici că ţi-ar păsa; ceea ce, de fapt, îi aştepta şi pe ei, cel puţin teoretic, la 18 şi 19 ani, odată cu luarea la armată. Ce tom monumental s-ar putea alcătui din toate aceste zeci şi sute de pag. 17, sacrificate pe altarul cunoaşterii – nimic în comun cu gestul lui Eugenio d’Ors care obişnuia să-şi ardă în fiecare noapte de An Nou o pagină inedită, cea mai frumoasă! –, dacă s-ar fi găsit cineva să le lege împreună, dând la tipar prima ediţie de Pagini alese, cum ar fi Cartea de citit pe rupte în câteva sute/mii de pag. 17”). Ei bine, atât timp cât (fie şi) o singură persoană va citi cap-coadă În căutarea timpului pierdut, eu unul refuz să cred în criza lecturii!

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG