Linkuri accesibilitate

Blog

Calendar

Din punctul de vedere al filosofiei politice, stalinismul a fost o formă paroxistică de voluntarism, iar această caracterizare este perfect valabilă şi pentru regimul lui Ceaușescu. Este vorba de o formă de totalism (corolarul politico-filosofic al totalitarismului), o doctrină care afirmă superioritatea întregului asupra părților componente, primatul ineluctabil al societății asupra individului. Pentru regimul comunist din România, dar şi pentru cel sovietic, individul era un simplu element de raportare abstractă, o rotiță din Marele Mecanism. Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocrației de partid reflectat în postulatele secretarului general. Pentru a-şi consolida hegemonia, Ceaușescu a accelerat maniacal rotația cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocrației partidului-stat, care erau privați de posibilitatea de a-şi crea propriile fiefuri. Liderul român, urmând modelul lui Stalin, nu a îngăduit apariția unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat această realitate au plătit scump chiar şi pentru șovăitoare încercări de a introduce dezbateri minimale în areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Virgil Trofin, Cornel Burtică).

Chiar dacă moștenirea teoretică leninistă nu era invocată foarte des în România de după Declarația din 1964, spre deosebire de alte țări comuniste, Ceaușescu nu a renunțat niciodată la regulile spartane instituite de partidul bolșevic după martie 1921 (eliminarea oricărei forme de democrație intra-partinică, interzicerea fracțiunilor, centralismul birocratic, omnipotența secretarului general). El nu putea nici măcar să conceapă posibilitatea unui conflict „fracționist”, criminalizat aprioric, și încuraja o perspectivă ierarhic-militaristă asupra rolului și structurii partidului. În condițiile în care, în mintea sa sectară, partidul și liderul se suprapuneau, cultul partidului presupunea zeificarea liderului. Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretenții de ortodoxie marxist-leninistă, în timp ce înspăimântații lachei rivalizau în elogierea neegalatei „creativități” și „vizionarismului” prea iubitului Conducător. Cu excepția lui Enver Hoxha, niciun alt lider est-european din perioada post-stalinistă nu a reușit să construiască un cult al personalității atât de coercitiv, sistematic și teatral. În chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc și sufocant cult al personalității l-a consacrat pe Ceaușescu pentru eternitate în istoria credințelor marxiste.

Cultul nu îl viza doar pe Ceaușescu, ci și pe alți membri marcanți ai clanului prezidențial (Elena și Nicu Ceaușescu). În noiembrie 1985, la primul Congres al Științei și Învățământului, Elena Ceaușescu a fost „desemnată în unanimitate” (și nu aleasă) președinta proaspăt creatului Consiliu Național al Științei şi Învățământului. Membră a Comitetului Politic Executiv, șefa Comisiei de Cadre a partidului, prim-vicepremier, președinta Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, Elena se bucura de un cult al personalității paralel, existând volume de pseudopoezie care îi glorificau „mărețele realizări științifice” și „duioasa-i generozitate”. Cu ocazia aceluiași Congres, Nicolae Ceaușescu a fost identificat drept strategul politicii economice globale a României, iar Elena a fost slăvită drept principalul executant al strategiei și garantul implementării sale în viitor.

Ceremoniile organizate cu ocazia zilei de naștere a Elenei au reprezentat un apogeu al adulării publice a acesteia. Elena și Nicolae Ceaușescu au fost prezentați drept „cuplul istoric a cărui existență se contopește cu destinul țării”. Referințele la o „trinitate” și la „cele trei dimensiuni” ale „unității sacre” dintre Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu și pământul strămoșesc, sub semnătura poetului Ion Gheorghe, erau pur și simplu delirante. Acest elefantiazis al slugărniciei culmina în descrierea transfigurată a Elenei Ceaușescu făcută de un jurnalist de curte: „femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma țării, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricărei femei, dar puternici, fără tremur, copleșitoare datorii și responsabilități, servind națiunea cu un devotament pe care nicio femeie vreodată nu l-a dovedit…”

Ana Blandiana, în poemul ei „Totul”, surprindea dimensiunea reală a disperării generalizate din România lui Ceaușescu:

„… Frunze, cuvinte, lacrimi

Cutii de conserve, pisici

Tramvaie câteodată, cozi la Făină

Gărgărițe, sticle goale, discursuri

Imagini lungite la televizor

Gîndaci de Colorado, benzină

Stegulețe, Cupa Campionilor Europeni

Mașini cu butelii, portrete cunoscute

….

Zvonuri

Serialul de Sîmbătă, cafea cu înlocuitori

Lupta popoarelor pentru pace, coruri

Producție la hectar

Gerovitalul, băieții de pe Calea Victoriei

Cîntarea României, adidași

Compot bulgăresc, bancuri, pește oceanic

Totul.”

Acesta a fost sumbrul climat socio-politic în care halucinantul cult al lui Ceaușescu a putut să prindă ființă și să prospere. Fiul său, Nicu, părea destinat, conform acestui scenariu, să moștenească tronul tatălui (scandări menite să anticipeze acest viitor moment puteau fi auzite la reuniunile Cenaclului Flacăra („al Tineretului Revoluționar”): „Ceaușescu Junior/ Viitor Conducător”. Urmând exemplul mamei sale, mezinul familiei devenise „om de știință de reputație internațională” și autor al unor cărți de fizică nucleară.

Nu exagerez în niciun fel afirmând că odată cu Ceaușescu bizantinismul a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea dușmanilor prin intermediul unor conspirații de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) și discursul paralel, demagogia ca patologie națională, disprețul pentru autenticele preocupări etice, manipularea și delațiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcții din moștenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate și impuse de către Stalin, au fost îmbrățișate de Ceaușescu și și-au atins apogeul în travestiul care a fost cultul personalității sale. Membrii aparatului de partid erau uneori deranjați de tot acest carnaval, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbește indicațiile Conducătorului și, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-și păstreze privilegiile (sau cel puțin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatura nomenclaturii.

Interesul lui Ceaușescu în materie de ideologie era destul de elastic, depindea de variile schimbări de direcție în politica sa internă și externă. Mitul esențial al doctrinei sale poate fi inclus în categoria „românismului socialist”, concentrându-se asupra specificităților percepute drept caracteristice pentru români: (a) trecutul istoric și tradițiile, (b) interesele, și (c) valorile comune. Internaționalismul era invocat doar sporadic (fiind puternic instrumentalizat). Secretarul general prefera să se considere oracol al exploziei revoluționare din Lumea a Treia, apropiat de Tito, Fidel Castro, Robert Mugabe, Juan Domingo Perón, Agostinho Neto, Amílcar Cabral, decât un simplu lider comunist, integrat în „comunitatea statelor socialiste” dominată de Uniunea Sovietică.

Eugen Barbu, unul dintre cei mai acerbi lachei propagandistici ai dictaturii, publica astfel în „Scînteia” din 26 ianuarie 1989, deci de ziua „Conducătorului”, un text encomiastic intitulat „Erou al păcii”. Iată un fragment care ar trebui citit de către cei care au uitat acele timpuri precum și de cei care, spre norocul lor, nu le-au trăit: „Vizitele peste hotare ale tovarășului Nicolae Ceaușescu în Lumea a Treia, unde ramura de măslin a sosit la vreme, odată cu prezența Președintelui României, se constituie în importante contribuții la cauza păcii, a destinderii internaționale. Lista acestor călătorii diplomatice, desfășurate practic pe toate continentele, face din tovarășul Nicolae Ceaușescu un adevărat ‘OM al păcii’, al cărui prestigiu nu poate fi clintit în niciun fel”. Cu o zi mai devreme, Manea Mănescu, membru al Comitetului Politic Executiv și vicepreședinte al Consiliului de Stat, semna, tot pe prima pagină a „Scînteii” articolul „Concepția științifică a ilustrului conducător al partidului și poporului privind strategia dezvoltării multilaterale a României”. Pe 7 ianuarie 1989, de ziua Elenei Ceaușescu, marcată de festivități naționale, „Scînteia” publica, evident pe prima pagină, poemul lui Nicolae Dan Fruntelată, intitulat „Cuvânt de cinstire”. Șchiopătând din toate punctele de vedere, o submediocră încercare școlărească, textul era emblematic pentru paupertatea de imagini a unui cult deopotrivă aberant și ridicol: „Aceste cuvinte nu se pot traduce/Aceste cuvinte nu se pot trăda-/Carpați și dor, acasă vieții noastre/Și dreptul nostru-n veci de a spera./…Când ne omagiem Conducătorii/Noi ființa patriei sărbătorim,/Lumina vieții care ne dă viață,/Puterea de a fi și-a vrea să fim”. De reținut că aceste panegirice apăreau în 1989, în plină perioadă de deschidere (glasnost) și destalinizare în URSS.

În orice caz, indiferent ce ar spune fostul ministru de Externe Ștefan Andrei într-o carte de dialoguri cu Lavinia Betea, acesta a fost principalul motiv al revoltei lui Ceaușescu, atâta câtă a fost, împotriva tutelei sovietice. Pentru o astfel de persoană megalomană era practic imposibilă încuviințarea unei autorități superioare, acceptarea legitimității unei alte instanțe de rațiune și putere. El prefera să riște totul urmând calea unei autarhii de tip albanez decât să devină un lider comunist banal, precum Honecker, Jivkov, Kádár sau Husák. Deliranta imagologie a cultului, inspirată de modelele stalinist, maoist, albanez și nord-coreean, era menită să potențeze narcisismul conducătorului pretins providențial, a cărui carismă era de fapt o construcție extrem de efemeră, șubredă și îndoielnică.

Avem de-a face cu o abordare demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generației, a ajuns la concluzia că Sebastian ar fi fost în fapt principalul megafon al atitudinilor de extremă dreaptă care au constituit viziunea năistă despre stat, colectivitate, tradiție. Aș îndrăzni totuși să citesc diferit articolul lui Sebastian „Omul cu revolverul”, publicat cu puțin timp înainte de interzicerea „Cuvântului” și arestarea lui Nae Ionescu, ca parte a represaliilor ce au urmat uciderii lui I. Gh. Duca. Nu cred că era vorba de o deșănțată, iresponsabilă, cinică apologie a gangsterismului, ci mai degrabă de un text-diagnostic, o premonitorie încercare de simptomatologie a ceea ce mai târziu, în „Cum am devenit huligan”, Sebastian definea drept „o epocă și o mentalitate”. Apropo de această lucrare, cred că ar fi fost utilă o discuție în detaliu, mai cu seamă în ceea ce privește definirea spiritului anti-totalitar. „Spiritul critic este un civil”, scria exemplar Sebastian. „Marșurile, odele și simbolurile vagi sunt materia primă a oricărei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui Sebastian una dintre cele mai lucide analize ale relației de consubstanțialitate ideologică, pe bază de anti-individualism, de dispreț pentru subiectivitatea autonomă, dintre fascism și comunism. De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un „model”, dar nu trebuie să dăm o semnificație de-a dreptul cosmică, inexorabilă celor „șapte ani din ‘casa Cuvântului’, cei șapte ani de ‘noroc nemeritat’ și de ucenicie pe lângă ‘stăpânul’ său, Nae Ionescu” (p. 256).

Un „trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca și în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu câțiva ani înaintea „îndrăcirii” acestora. Pozițiile revoluționare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul „moderat”) au fost probabil cunoscute de exegeții săi, dar, sugerează Marta Petreu, aceștia au preferat a le trece sub tăcere. Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil și eterogen. Sebastian a aderat la extrema dreaptă cu patima primei mari iubiri. Nu la conservatorism, mă grăbesc să o spun, ci la acea formulă politică pentru care pașoptismul, Luminile, Revoluția Franceză (inclusiv girondinii) erau numele unor catastrofale erori. Tema revoluției plutea în aer în acea perioadă, instituțiile statului de drept se clătinau nu doar în România. Pe de altă parte, poate că ar merita spus că unii evrei au aderat la fascism în Italia acelor timpuri, inclusiv Margherita Sarfatti, atât de apropiată de Duce. Să mai spun că în anii ’30, când legislația antisemită ducea la discriminări la adresa studenților evrei (mai întâi numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din România care au plecat la studii în Italia lui Mussolini. Repet, a fi simpatizat cu Mussolini în anii ’20 însemna cu totul altceva decât a-l admira după 1938, când Italia fascistă a adoptat legislația rasistă inspirată de naziști. Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane și asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmărit anihilarea mecanic-tehnologică a unor întregi categorii umane definite în chip biologic. Cel puțin în faza descrisă în carte (1929–1933), Mussolini se bucura încă de sprijinul unor intelectuali influenți, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a rămas fascist până și în timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salò (1943–1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care îl numea „prietenul poeților”), nu mai este cazul să insist.

La fel de interesantă mi se pare analiza relației Sebastian – E. Lovinescu: departe de a se identifica moral și estetic cu viziunea sincronistă a celui care a fost arhetipul anti-năismului, Sebastian a rămas în fond, până la capăt, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii „rumânești” care îi interzicea identificarea ca român. Relația dintre demonicul Nae și învățăcelul său Iosif Hechter a fost într-adevăr una de o ambivalență ce ține de resortul psihanalizei. Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tânăr îndrăgostit de absolut și un alchimist al gândirii pentru care viața nu este altceva decât experiment, aventură, risc. O iubire care a implicat ambele părți: o știm de la Hegel, dialectica stăpânului și sclavului nu este una univocă. În Sebastian, Nae a găsit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate excesivă explică slăbiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase încă de la acel fatidic bacalaureat din Brăila. O slăbiciune care nu s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o mișcare totalitară a cărei natură ținea de ceea ce Hannah Arendt a numit „logodna între gloată și elite”. Şi fiindcă am pomenit-o pe Hannah Arendt, mă întreb dacă nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infra-raționalului care explică relația acesteia cu Martin Heidegger la atâția ani după episodul de tinerețe, tot așa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodată de vraja Logosului naeionescian.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG