Linkuri accesibilitate

Gordana Knezevic

Marți 28 februarie 2017

Calendar

„Redeschidem sau nu procesul?” este dilema cu care se confruntă Bakir Izetbegovic, reprezentantul bosniacilor în președinția tripartită a Bosniei-Herțegovina. Este vorba de verdictul din 2007, dat de Tribunalul Internațional pentru crimele din fosta Iugoslavie, care achita Serbia de orice responsabilitate pentru genocid în cursul războiului din Bosnia (1992-1995).

În primul rând, restul președinției nu sprijină posibila redeschiderea a procesului. Iar reprezentanții sârbilor au amenințat cu un boicot general, ceea ce ar putea bloca întreaga viața politică a republicii dacă Izetbegovic se decide totuși să redeschidă dosarul „genocidului”.

Cum a revenit în actualitate și cu atâta forță, un verdict vechi de aproape zece ani?

În 2007, Tribunalul Internațional a decis că Serbia nu este responsabilă de genocid, ci numai de faptul că nu a încercat să prevină crimele de la Srebrenica, primul „genocid” comis în Europa după al Doilea Război Mondial.

La vremea respectivă, verdictul a fost primit cu multă dezamăgire de oficialitățile bosniace, de observatori internaționali, dar mai ales de musulmanii bosniaci, care fuseseră principalele victime ale războiului.

Același verdict a fost însă salutat în Serbia, drept încă dovadă a faptului că Serbia ar fi fost de fapt „marea victimă” a războaielor de secesiune din fosta Iugoslavie.

„Din punct de vedere profesional, verdictul din 2007 nu este justificat, ținând cont de probele prezentate și de cele care mai există în arhivele Tribunalului Internațional, așa că ar trebui revizuit”, au scris Sir Geoffrey Nice, procurorul șef în procesului fostului lider sârb Slobodan Milosevic, și Nevenka Tromp, membru al echipei de cercetători ai procurorilor. Opinia lor este inclusă într-o scrisoare adresată lui Bakir Izetbegovic și presei din Bosnia.

Tromp atrăgea atenția că nu va fi simplu să se obțină redeschiderea procesului, dar că trebuie încercat, dacă există și cel mai mic dubiu că verdictul din 2007 nu este corect.

Potrivit regulilor Tribunalului Internațional un recurs sau o cerere de revizuire a verdictului trebuie înaintate în decurs de zece ani. Condiția de bază este existența unor noi dovezi „decisive”, inaccesibile în momentul procesului, care trebuie prezentate în decurs de șase luni din momentul când au fost descoperite. Iar ultimul termen pentru depunerea unei astfel de cereri este 26 februarie 2017.

Se pare că în arhivele Tribunalului Internațional sunt foarte multe documente relevante, dar care au fost „inaccesibile” ca urmare a unor acorduri încheiate de Carla del Ponte, fostul procuror general al Tribunalului, cu autoritățile de la Belgrad. Acordurile au fost încheiate în 2005 și 2013 și au permis Serbiei să „scoată din circuit” documente care i-ar fi putut submina poziția în procesul de genocid, deschis de Bosnia la Tribunalul Internațional.

Bakir Izetbegovic a fost sfătuit să încerce să obțină declasificarea acestor documente pentru a justifica redeschiderea procesului împotriva Serbiei. Izetbegovic a mărturisit însă deschis că se teme ca prin reluarea procesului să nu provoace cea mai mare criză în regiune de la Acordului de pace de la Dayton din 1995. Și totuși s-a decis să conteste verdictul. Numai că se pare că nu și-a luat toate precauțiile pentru ca recursul să fie în conformitatea cu regulile Tribunalului Internațional.

În cursul procesului inițial, Bosnia nu a adus suficiente dovezi, crezând că acestea puteau fi „văzute cu ochiul liber”: sate și orașe distruse, gropi comune, crime împotriva populației civile. Numai că actul de justiție nu se bazează pe sentimente.

Pe de altă parte, Serbia nu și-a asumat niciodată, oficial, responsabilitatea pentru genocidul de la Srebrenica. În 2010, după dezbateri furtunoase, Parlamentul de la Belgrad a adoptat o rezoluție despre Srebrenica în care însă nu apare cuvântul „genocid”. Există însă un link la o declarație europeană care vorbește despre genocid.

„Pe 26 februarie expiră ultima dată pentru un recurs. Nu ne putem permite luxul acum de a ne bate capul dacă este sau nu momentul potrivit” declara recent Europei Libere, la Sarajevo, un martor al genocidului Hasan Nuhanovic, astăzi activist pentru drepturile victimelor.

La Sarajevo, musulmani, catolici, ortodocși și evrei au participat în 14 decembrie la un miting de solidaritate cu Alep, orașul din nordul Siriei, asediat și distrus de bombardamente.

(...) Multe orașe din lume s-au raliat mișcării #StandWithAleppo (susține Alep) dar puțini pot înțelege drama prin care trec civilii de la Alep așa cum o pot locuitorii din Sarajevo.

Capitala bosniacă a fost asediată de trupele sârbilor bosniaci între 5 aprilie 1992 și februarie 1996. Circa 1.400 de persoane au fost ucise, peste 350 de mii de civili au suportat ororile celor 1.400 de zile de asediu, întrebându-se mereu dacă lumea ști ce se întâmplă, dacă-i uitase.

La mitingul de solidaritate, Eli Tauber, lider comunității evreiești din Sarajevo a reamintit de Europa anilor 1933 când în Germania s-au sădit semințele Holocaustului. A vorbit după aceea de războiul din Bosnia din anii 90 ai secolului trecut, care a făcut mai mult de 100 de mii de victime: „Avem obligația morală să nu tăcem. Alep este un test al umanității noastre. Nu putem fi simplii observatori, trebuie să acționăm” a declarat Tauber.

(...) În timpul asediului de la Sarajevo eram jurnalistă la cotidianul „Oslbodjenje”. Zilnic ne întrebam dacă am făcut poate ultimul număr. Redacția era într-o construcție modernă de la periferia orașului, care a fost distrusă de bombardamentele sârbești. Ne-am mutat într-un bunker, și am încercat să facem cumva față lipsei de electricitate, de hârtie sau alimente.

Îmi aduc aminte de un coleg, fotograf, Salko Hondo. Ieșise la pensie chiar înainte să înceapă asediul și s-a întors imediat în redacție. Evita însă linia frontului, prefera reportajele în centru, unde era „mai sigur”.

În vara lui 92 au primit informația că un om descoperise o sursă de apă potabilă în curtea casei, chiar lângă piața Ciglane. Mulți locuitori din Sarajevo și-au luat canistrele și au plecat spre noul izvor iar Salko s-a oferit să facă un reportaj. Când se întorcea la redacție a fost surprins într-un schimb de focuri. Salko a murit pe loc, împușcat, pe 16 iulie 1992.

Am reușit să recuperam aparatul de fotografiat. A doua zi, pe prima pagina, „Oslbodjenje” publica un articol în memoria lui Salko. Și ultima lui fotografie: oameni fericiți, umplându-și canistrele cu apă.

Mă uit la poze de la Alep și îmi aduc mereu aminte de timpurile asediului, când nu exista loc sigur și te simțeai abandonat de toată lumea. Alep este foarte aproape de Sarajevo.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG