Linkuri accesibilitate

Leonid Litra

Calendar

Vorbind pe înţelesul tuturor, cam 50 de mii de lei trebuie să dea fiecare cetăţean pentru a satisface pofta lui Igor Dodon de a plăti datoria regiunii transnistrene pentru gazul consumat. Bineînţeles, este un calcul primitiv, pentru că suma ar putea fi şi mai mare. Dar suma nu contează, pentru că aproape nimeni nu va fi de acord să plătească datoria unor companii care au tocat miliarde de dolari în toţi aceşti ani cînd s-a acumulat datoria.

Cvazi-majoritatea cetăţenilor din Moldova nu va fi de acord să plătească datoria lui Dodon. Poate Igor Dodon nu ştie, dar o bună parte din populaţia Moldovei nu a ţinut niciodată în mână o suma atît de mare. E ridicol să pui pe umerii oamenilor un miliard din banii furaţi din bănci şi încă șase miliarde aparţinînd altor entităţi. Pînă la urmă, de ce ar trebui să plătească oamenii o datorie odioasă? O datorie care a fost creată intenţionat pentru a submina şi mai mult independenţa Moldovei dar şi pentru a finanţa indirect regimul separatist de la Tiraspol.

Mai mult că atît, din cîte cunosc, majoritatea oamenilor din stînga Nistrului au plătit atît cît li s-a cerut, iar faptul că aceşti bani nu au ajuns pe contul Gazprom reprezintă o acţiune deliberată a Rusiei prin care a sponsorizat existenţa regimului de la Tiraspol. Şi la urma urmei, datoriile Moldovagaz (dintre care mai mult de 90% sunt ale Tiraspoltransgaz) care este deţinută în mare parte de Gazprom, sunt o datorie a unei subsidiare către compania mamă – să se lămurească ei între ei.

Din punct de vedere politic, Igor Dodon a primit a doua bilă neagră, după cea primită ca urmare a declaraţiilor de la Moscova. Dar de această dată, bila neagră este una mult mai grea, pentru că atentează, chiar dacă teoretic, la banii cetăţenilor, inclusiv a simpatizanţilor lui Igor Dodon. Imaginaţi-vă cîţi din membrii Partidului Socialist sunt gata să plătească datoria odioasă a Tiraspolului către Gazprom? Sau şi mai bine, să rămână membri de partid cei care sunt gata să plătească. Va pot spune sigur că rămâne partidul fără membri.

Dar nu e intenţia mea să mă preocup de soarta Partidului Socialist. Pe mine mă deranjează că un politcian care nu ştiu din ce cauza ocupă şi funcţia de preşedinte, îşi permite să vîndă ţară, şi încă cu aşa o viteză şi atît de deschis. Licitaţia încă nu a fost anunţată, dar el a început deja să vîndă. Iar asta înseamnă că dacă pînă acum ratingul lui şi al partidului creştea, după aceste declaraţii va începe să scadă.

Chiar dacă anul încă nu s-a terminat, putem spune cu voce tare că 2016 a fost unul plin de provocări şi şocuri politice. Un an care a demarat sezonul cu referendumul din Olanda privind Acordul de Asociere UE-Ucraina, urmat de Brexit-ul britanic şi, bineînţeles, de alegerile din SUA. În toate aceste trei evenimente politice de mare însemnătate există o legătură – în toate trei populismul a cîştigat în faţa raţiunii, vorbind mai simplu - „urechile au învins asupra creierului”, iertată să-mi fie generalizarea.

Dar între cele trei evenimente politice mai există o axă care pare a fi destul de importantă în contextul scrutinului care urmează să aibă loc duminică în Moldova. În Olanda, Regatul Unit şi SUA, în toate trei cazuri sondajele au arătat un alt rezultat decît cel real. În Olanda participarea era estimată sub 30% - respectiv referendumul era să fie invalidat. În Regatul Unit susţinătorii Brexit-ului pierdeau, conform sondajelor. Iar în SUA, Clinton era favorită. Staff-ul ei de campanie a pregătit chiar şi focuri de artificii pentru a sărbători victoria.

În toate cele trei cazuri de mai sus cifrele au arătat un alt rezultat pentru că există un grup de suporteri taciţi (silent supporters), care preferă să nu-şi declare opţiunea politică, dar să meargă la vot. Respectiv, experienţa acumulată în urma celor trei evenimente trebuie să motiveze susţinătorii Maiei Sandu să participe la vot, şi să nu se lase influenţaţi de estimările opiniei publice. Pînă la urmă, poţi să ai dreptate şi să pierzi, pentru că cîştigă acel care participa, nu neapărat acel care are dreptate.

În fine, atît alegerea lui Trump, referendumul din Olanda cît şi Brexit-ul au avut loc pentru că mulţi oameni nu credeau niciodată că ceea ce s-a întîmplat poate avea loc. Ei nu-şi puteau imagina că ceea ce pare absurd se poate întîmpla cu adevărat. Acum, mulţi regretă că n-au participat şi simt că ţara lor a avut de pierdut în urma neparticipării lor la vot. Cineva spunea că sunt două forţe care unesc oamenii – frica şi interesul. În cazul scrutinului de duminică avem interesul să participăm, altfel s-ar putea să ne fie frică de ceea ce ne rezervă viitorul.

Îmi permit destul de rar să scriu pe teme în care nu mă prea pricep. Recunosc că sunt un amator în ale urbanismului. Dar şi amatorii au opinii. De altfel, că să înţelegi că lucrurile stau prost în Chişinău, nu trebuie să fii profesionist – se vede şi cu un ochi de amator. Mai ales că acel amator care vine o dată în două luni acasă, în Chişinău, sesizează mult mai bine schimbările. Schimbări, care de ceva timp, transformă Chişinăul, ca în lozinca de altă dată a partidului Liberal, „pînă la capăt”. Sau chiar pun capăt Chişinăului de altă dată.

De mult mă tot porneam să scriu despre Chişinău, şi iată că acel „film” de la primărie m-a urnit din loc. Cum a ajuns Chişinăul să arate aşa cum arată astăzi? Dezbaterea e una destul de veche. Pe scurt şi fără multe detalii, fie în CMC consilierii îşi fac parte singuri, fie prin intermediul primăriei şi a justiţiei. De obicei se identifica un teren care se doreşte a fi închiriat de către o companie, şi după ce CMC nu răspunde acestei cereri, compania obţine acest drept prin judecată. Primăria rareori contestă decizia Curţii. Şi pînă la urmă, de ce ar contesta o prevedere legală? Ulterior, companiile construiesc un imobil pe acel teren şi îl privatizează la un preţ de cîteva ori mai mic decît cel de pe piaţă, şi încă fără licitaţie. După, se iau şi terenurile aferente, şi multe alte lucrurui urîte se întîmplă, care pot fi citite în investigaţiile jurnalistice. Cum apar aceste construcţii şi înstrăinarea unor terenuri ştiau toţi, iar fimuletul doar a confirmat ceea ce era une fel de „common sense” în Chişinău.

Dezvoltarea acestui oraş, care se vrea capitală europeană, a fost umplută de istorie, la propriu şi la figurat, în ultimul deceniu. Unii spun, ce vreţi voi de la acest primar, dacă primăria nu are bani?! După aceasta, apare edilul şi adaugă, că Odesa are un buget de zece ori mai mare, că Bucureştiul are un buget cît întreagă Moldova, etc. Păi iată atunci cînd n-ai bani, sau mai corect, cînd n-ai mulţi bani, tot poţi face multe lucruri, mai ales în ultimul mandat. Aţi văzut vreodată să fie primarul memulţumit de înstrăinarea vreunui teren atît de mult încît să facă apel către chişinăueni să iasă la protest? Să nu faci mai rău tot e un lucru care poate fi admirat pe timp de „criză”.

Chişinăul a suferit serios de cel puţin trei ori. O dată de război cînd a fost distrus în măsură de ~70%, altădată de regimul sovietic, care pe lîngă faptul că a făcut oraşul accesibil şi a creat o anumită infrastructură, a brutalizat felul în care acest oraş arată. Iar a treia oară se întîmplă chair acum. Dar de această dată, nu e vorba nici de război, nici de sovietici. Este vorba de incompetenţă şi corupţie, rezultatele cărora sunt şi mai şi decît cele ale războiul. Un război hibrid împotriva oraşului, am spune noi, în termeni politici.

Acum, Dorin Chirtoacă, care a fost mereu un colac de salvare pentru Partidul Liberal va fi o ancoră pentru el. Unica lui şansă pe această sută de metri rămasă, este să iasă de sub influenţa acelor cărora dom Primar le face un serviciu. Dacă poate. Deşi nu prea cred. Vorba ţăranului, Dă Doamne, dar nu cred.

Astăzi olandezii îşi vor exercita dreptul la democraţie directă. Subiectul referendumului este acceptarea sau nu a Acordului de Asociere cu Ucraina. Acelaşi acord care a fost semnat de UE cu Moldova şi Georgia.

Referendumul consultativ care are loc pentru prima dată în istorie, avînd în vedere că legea care permite organizarea plebiscitului este una recentă, va fi declarat valabil dacă vor participa cel puţin 30% din cetăţenii cu drept de vot iar rezultatul este definit prin majoritate simplă. Şi chiar dacă azi rezultatul aşteptat este unul negativ pentru Kiev, cea mai mare problema este pista falsă pe care s-a lansat acest plebiscit.

Site-ul de satiră antieuropeană GeenStijl a iniţiat referendumul prin colectarea celor aproximativ 450 de mii de semnături online (din 300 de mii necesare). Cea mai mare surpriză auzită de la creatorii plebiscitului este faptul că acesta nu prea are ceva în comun cu Ucraina. Aşa cum recunosc însăşi autorii, ei sunt nemulţumiţi de Uniunea Europeană şi felul în care aceasta gestionează multiplele crize cu care se confruntă UE. Respectiv, scopul acestui referendum este punerea în dificultate a UE şi crearea mai multor probleme pentru UE astfel încît aceasta să fie mai receptivă faţă de cerinţele care vin de jos în sus. Motivul este unul uşor de înţeles, însă referendumul împotriva Ucrainei nu rezolvă, la modul practic, nici o problemă din cele care deranjează societatea olandeză.

Dincolo de faptul că referendumul a fost lansat pe fundalul nemulţumirii faţă de UE, totuşi spre sfîrşit de campanie Ucraina a devenit încet subiectul principal al dezbaterilor. Primul şi cel mai important argument al celor care susţin Acordul de Asociere al UE cu Ucraina este că aceasta facilitează comerţul. Iar aşa cum Olanda este descrisă de premierul Mark Rutte că fiind o naţiune a comerţului, această a încurajat societatea să sprijine acordul. Alte argumente în favoarea acordului sunt legate de nevoia de a sprijini Kievul în procesul de reformare unde asocierea cu UE este văzută ca un element principal pentru reforme şi modernizare.

De cealaltă parte, cei care se opun îşi argumentează poziţia printr-un demers fals: Acordul de Asociere vizează aderarea, iar prin ratificarea acordului, Kievul va fi la un pas de a obţine calitatea de membru al UE. Este adevărat că Ucraina, de rînd cu Moldova şi Georgia, au solicitat în nenumărate rînduri o menţiune expresă în textul acordului privind perspectiva de aderare. Dar indiferent de solicitările venite din est, UE a oferit doar asocierea politică şi economică care nu vizează aderarea în nici un fel. Faptul că atît preşedintele Comisiei Europene cît şi premierul olandez au pus accentul pe imposibilitatea Ucrainei de a adera la UE în viitorul apropiat a creat o confuzie şi mai mare care indirect a confirmat teza falsă legată de perespectiva Ucrainei de a deveni membru.

În cele din urmă, discuţia care a fost axată pe adevăratele probleme ale Ucrainei a fost cea legată de corupţie şi drepturile omului. Însă ambele părţi au folosit acelaşi argument în favoarea sa, după principiul ambiguităţii constructive. Cei care sunt împotrivă au spus că UE nu trebuie să-şi adîncească relaţiile cu un stat profund corupt în care drepturile omului nu sunt respectate. Iar cei în favoarea asocierii, dimpotrivă, au punctat necesitatea asocierii pentru depăşirea corupţiei şi respectarea drepturilor omului.

În cele din urmă, concluziile acestor dezbateri vor fi importante. În cazul în care olandezii vor vota împotriva asocierii, ceea ce pare să fie scenariul cel mai probabil, guvernul va fi obligat să reacţioneze. Chiar dacă referendumul este unul consultativ, guvernul va trebui să trimită acordul în parlament încă o dată. În cel mai bun caz parlamentul va trebui să organizeze o dezbatere pe acest subiect. Dar cel mai probabil, Acordul de Asociere cu Ucraina va fi supus repetat procedurii de ratificare şi nu cunoaştem care va fi rezultatul, deşi eu bănuiesc că parlamentul îşi va confirma sprijinul faţă de acord.

Acum întrebarea care mă frămîntă este ce cîştigă cetăţenii olandezi dacă acordul nu este ratificat? Probabil nimic cu excepţia demonstrației că democraţia directă există.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG