Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Calendar

Un fenomenolog francez, grec la origine, Kostas Axelos, vorbea despre „la pensée planétaire”. Marx întrunește calitățile filosofilor planetari care gândesc în termenii grandorii istorice. Dar impunerea unei astfel de scări conceptuale face ca adevărurile factuale să devină cel mult secundare. Atracția exercitată de doctrina marxistă decurge din structura metaforică profundă, ceea ce Alvin Gouldner a numit „matricea paleosimbolică” a acestei filosofii. Este vorba, mergând pe linia analitică propusă de Karl Popper, despre tensiunea dintre dimensiunea profetic-oraculară şi aceea pozitivist-scientistă a marxismului.

Marxismul este o revoltă împotriva moralității burgheze, mai mult, împotriva celei iudeo-creștine. Ateismul se află în chiar inima acestui proiect ce divinizează o umanitate definitiv emancipată. Pe scurt, religiile seculare sunt anti-religii. Ele plasează salvarea umanității în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, sub forma unui ordin social ce urmează a fi inventat. Toate marile teme ale religiei creștine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispășirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului. Religiile seculare sunt narațiuni cu pretenții mântuitoare. Nu voi intra iar în detalii, recomand cartea tradusă la Humanitas despre religiile politice scrisă de marele gânditor german, emigrat în Statele Unite în anii barbariei naziste, Eric Voegelin.

Al treilea punct al argumentației mele este mistica revoluției. Mă refer la principiul fraternității, la mitul sfârșitului oricărei forme de injustiție. Acestea sunt aliniamentele utopiei colectivist egalitare, tot atâtea subiecte de fascinație pentru militanți, în special pentru intelectualii revoluționari, specie care ar merita un subiect de prezentare de sine stătător. Care a fost utopia care i-a atras pe intelectuali, care a fost starea psihologică oferită de comunism care a făcut ca intelectualii să se arunce în aceste proiecte? Un exemplu excelent al amoralității şi fanatismului angajamentului unor intelectuali pentru cauza comunistă este cel al lui Pablo Neruda, cunoscutul poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1971). A fost celebrat de toate cercurile stângii internaționale, uitându-se faptul că, în anii ’50, fără vreun pistol al KGB-ului la tâmplă, a scris voluntar nenumărate ode pentru Stalin, NKVD, etc.

Care este curentul care atrage această pasiune a intelectualilor către comunism? O spune un poet polonez trecut întâi prin pasiunea comunistă, apoi prin lagărele Gulagului, Alexander Wat, în lungul său dialog cu Czesław Miłosz: „Comunismul a dovedit cât de greu este să te desparți de propria tinerețe, când acești ani au fost un fel de zenit, o perioadă de altruism, anii unei existențe frumoase […] Unul dintre atuurile partidului comunist […] își are originile în atomizarea specifică societăților moderne care este contrapusă ofertei comuniste a sectei fraternale, a fraternității şi ilegalității sectare (la delinquenca settaria)… Fraternité ou la mort – totul începe cu fraternité. Era clar că niciun alt partid şi nicio altă biserică nu ofereau așa ceva […] Biserica comunistă a avut înțelepciunea, precum comunitățile creștine timpurii, de a se fundamenta pe celule unde fiecare se știa cu fiecare şi unde toți se iubeau. Şi căldura, dragostea mutuală care exista în acea mică celulă înconjurată de o lume ostilă, a produs o foarte puternică comuniune”. Fraternitatea despre care vorbesc Wat sau Malraux are însă la bază o redefinire a milei cu scopul de a elimina ceea ce este perceput drept suferință inutilă. Dar, așa cum a accentuat tot Alvin Gouldner, pe parcursul acestui proces „condiția umană a fost respinsă în numele condiției istorice.” Generații de intelectuali marxiști s-au grăbit să-şi anihileze demnitatea şi autonomia în această cursă apocaliptică pentru obținerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiție a raționalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unității în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca rațiunii a culminat în universul înghețat al terorii raționalizate.

Fascismul şi comunismul propun propriile utopii comunitare, bazate pe ipoteza clasei alese. Ceea ce se promite şi ceea ce rezultă se află în șocant contrast, de unde şi teza lui Kołakowski pe care încerc să o dezvolt constant despre rolul diavolului istoriei. Ani de-a rândul, numeroși intelectuali au trăit cu ideea că există o promisiune care a fost cumva trădată în practica istoriei. Comunismul se întâlnește cu o importantă problemă etică, sau, mai degrabă, cu absența unei filosofii etice din propriul corp de idei. Așa cum spunea Albert Camus, niciunul dintre relele denunțate de totalitarism nu este mai rău decât totalitarismul însuși: este un principiu care trebuie avut în vedere. Sigur că relele există, dar niciunul dintre defectele care pot fi denunțate în raport cu societățile non-totalitare – inegalitatea, crizele economice, bigotismul, etc. – nu este mai rău decât ce se petrece după venirea totalitarismului la putere.

Un alt element care trebuie luat în considerare este voluntarismul sau cultul voinței în ambele sisteme. Să-l numim voluntarism utopic. Într-o faimoasă declarație a lui Stalin din 1928, acesta spunea: „Pentru noi, bolșevicii, nu există fortăreață pe care să nu o luăm cu asalt”. Avem aici ambele teme: bolșevicii s-au considerat întotdeauna o fortăreață asediată. Ceaușescu însuși folosește din plin acest punct de vedere în ultimul său discurs televizat. Pe de altă parte, apare mitul capacității de a transforma totul: bolșevismul este o formă de transformism universal, spre a relua conceptul lui Robert C. Tucker. Asaltul permanent, stahanovismul, expedițiile polare, Pașa Anghelina, Papanin, mai târziu sputnikul – tot atâtea simboluri ale acestei stări de perpetuă excitație propagandistică. Cartea lui Karl Schlögel despre „Moscova, 1937” este o lectură esențială în acest sens.

Raymond Aron afirma că esența democrației constă în legalitate şi respectul față de lege: nu precum acrobația sofistă făcută şi de comuniști şi de fasciști, ci în sensul înrădăcinării dreptului natural împotriva oricărui relativism. Bolșevismul şi fascismul sunt absolute la nivelul determinismului ultim; altminteri relativizează totul. Când Lenin spune că moral este ceea ce servește clasei muncitoare sau revoluției, iar Hitler susține că moral este ceea ce servește rasei ariene, ei relativizează totul, deoarece, în ambele cazuri, liderul (sau mai bine zis părintele fondator) este cel care definește rasa ariană şi revoluția.

În acerba sa polemică cu unul din marii social-democrați ai Germaniei, Karl Kautsky, Lenin vorbește despre dictatura proletariatului în 1918. Kautsky criticase debutul totalitarismului, observase că bolșevicii stabilesc o dictatură, că social-democrația la care visase în felul său, ca şi Marx, era sufocată. Lenin îi răspunde lui Kautsky, probabil cel mai erudit marxist al vremii sale, că nu înțelege nimic din marxism. Îi dă chiar o lecție, spunând în final că marxist este doar cel ce recunoaște centralitatea dictaturii proletariatului ca „putere neîngrădită de vreo lege”. Sărmanul, imposibilul proletariat, cum spunea cineva, a fost o clasă în numele căreia s-a guvernat, dar fără participarea sa reală. În momentul în care consiliile se revoltă la Kronstadt în martie 1921, iar soldații şi ofițerii de la garnizoana din apropierea Leningradului – pe atunci Petrograd – cer soviete (consilii fără comuniști), Lenin, Troțki şi camarazii lor trimit armata şi îi lichidează. Aceștia nu cereau întoarcerea capitalismului, ci pur și simplu o democrație directă fără comuniști, participativă, fără un partid care să dicteze ce şi cum să spui.

După ce am mai discutat de multe ori democrația şi rivalii ei, doresc acum să mă opresc asupra rolului marxismului în drama ideologică a secolului XX. Marxismul s-a născut în secolul XIX ca răspuns la criza modernității burgheze. Cum a spus Marx, filosofii, în special cei care se ocupă de drama politicului, nu apar precum ciupercile după ploaie, ci în condiții precise. Marx a fost printre primii filosofi care s-au ocupat de drama politicului. Viziunea centrală a marxismului a fost cea a comunității perfecte, menită să suprime înainte de toate „înstrăinarea”, temă care vine de la Hegel şi întreaga filosofie romantică germană. Trilogia lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, începe cu aceste cuvinte foarte simple: „Karl Marx a fost un filosof german”. Conceptul de înstrăinare era configurat în scrierile lui Marx, tema centrală referindu-se la posibilitățile de abolire a acesteia. El ajunge la concluzia că alienarea ființei umane poate fi abolită doar printr-o revoluție îndreptată înainte de toate împotriva ordinii economice existente. În centrul acesteia se află cea mai demonizată formulă prin care umanitatea a găsit de cuviință să inspire organizarea, pe care, din timpuri imemoriale, în orice caz de la Platon încoace, diverși teoreticieni, uneori şi părinții bisericii, au considerat de cuviință să o condamne: proprietatea privată. Abolirea acesteia, considera Karl Marx în Manuscrisele economico-filosofice din 1844, este secretul depășirii crizei în care subzistă umanitatea. O astfel de revoluție, credea el, nu poate fi decât totală.

În 1968, Raymond Aron, un excepțional marxolog ce nu a contenit o secundă să se războiască cu spectrul lui Karl Marx, a fost invitat de UNESCO să țină principala alocuțiune la ceremonia festivă consacrată aniversării a 150 de ani de la nașterea filosofului german. Aron a spus atunci: „După atâtea zeci de ani de luptă cu Karl Marx, nu pot să-l numesc decât echivoc şi inepuizabil”.

Revoluția totală invocată de marxism este mai mult decât o explozie socială, o simplă înlocuire a unui regim cu un altul. Scopul ei este o răsturnare antropologică, o renovare a însăși condiției umane. În religiile politice ale secolului XX, violența este sacralizată, sanctificată. Într-o faimoasă prefață la cartea Les Damnés de la Terre a lui Franz Fanon, Jean-Paul Sartre compara violența cu lancea lui Ahile: cu cât taie mai puternic, cu atât mai mult vindecă. Așadar, conform lui Sartre, violența avea deopotrivă valoare de bisturiu, cât şi calități tămăduitoare. Iată cultul violenței, direct şi fără cea mai mică ezitare, pus în slujba presupusei eliberări revoluționare. Comunismul ca religie seculară este un proiect transcendent, făgăduiește o mutație cosmică în condiția umană sau, cum spunea Engels, saltul din imperiul necesității în cel al libertății. Salvarea se naște tocmai din această cezură totală în care proletariatului îi revine misiunea de a încarna figura eroului mesianic, izbăvitorul absolut.

Există însă un element important care distinge marxismul de contrapartida sa totalitară, fascismul: marxismul se întemeiază pe cultul rațiunii în istorie. În perspectiva marxistă, legile care guvernează istoria impun determinismul necesar perpetuării credinței în împlinirea escatologică a destinului umanității. Din teodiceea desacralizată, raționalizată a marxismului dispărea, în fond, libertatea umană. La Marx există şi texte care să susțină o oarecare parte de libertate, dar revoluția este justificată pe bază de legi şi a fi cu adevărat liber înseamnă să te înscrii de partea sensului istoriei pe care acestea îl conțin şi exprimă. Este vorba de un raționalism exacerbat, care se contopește cu cultul științei, al tehnologiei şi al progresului. În ultimă instanță, putem afirma, precum François Furet, că în cazul comunismului avem de a face cu o patologie a universalismului. Utopia marxistă postulează rolul proletariatului ca agent istoric universal, de unde semnificația temei internaționaliste care nu a fost îmbrățișată, de pildă, în nazism (v. romanul lui Vasili Grossman „Viață și destin”). Este una dintre atracțiile comunismului – delir, miraj, himera care a atras milioane de oameni pe întreaga planetă, de la Shanghai la Barcelona. Nu a fost doar cazul românesc sau cel rusesc, ci o pierdere a rațiunii care a afectat întreaga umanitate. Din această perspectivă, revoluția şi gândirea lui Marx sunt într-adevăr globale.

În iulie 1944, în timp ce se afla la Londra şi devenise unul din intelectualii apropiați ai generalului Charles de Gaulle, Raymond Aron scrie un text care discută problema religiilor seculare, rolul ideologiilor care promit salvarea ființei umane, nu într-o împărăție de dincolo, într-o situație imaginară, într-o lume sacră plasată dincolo de aceasta, ci aici şi acum, prin acțiune istorică, prin inserție în condiția istorică propriu-zisă. Aron analizează rolul filosofiilor care promit salvarea ființei umane în condiții de profundă descumpănire psihologică, al acestor ideologii escatologizante, al soteriologiilor revoluționare în geneza şi dinamica mișcărilor sau regimurilor totalitare.

Pornind de la Raymond Aron, teza pe care o susțin în articolul de față este că secolul XX nu a fost secolul conflictului între fascism şi comunism, deși încleștarea cea mai teribilă a acestui veac și a celui de Al Doilea Război Mondial a fost, desigur, aceea între Armata Roșie şi Werhmacht. Noi trebuie să privim însă dincolo de o asemenea evaluare. Nu trebuie să uităm că au existat momente de suprapunere, colaborare, complicitate chiar, între cele două tiranii totalitare; nu mă refer doar la perioada dintre 1939 şi 1941. Consider, așadar, că adevăratul conflict al secolului XX a fost cel dintre democrațiile liberale şi rivalii lor totalitari. Cele două totalitarisme, pe fondul experienței lor istorice simultane, s-au situat într-o „intimitate negativă” în contextul european de război şi revoluție. Ele au reprezentat „un atac atroce împotriva şi o alternativă cumplită la modernitatea liberală.”

Raymond Aron scria, tot la Londra, cu puțin timp înaintea întoarcerii în Franța: „Ceea ce este esențial în ideea de democrație este legalitatea, o guvernare pe baza legii, în care puterea nu este arbitrară şi nelimitată”. Este una dintre cele mai simple, clare şi utilizate definiții ale democrației, la care ne putem cu toții raporta. Tocmai acest lucru a fost distrus de experiențele totalitare, printr-un abuz de termeni legali. Evident, au existat legile rasiale, adoptate în timpul Germaniei naziste. Există şi un volum scris de procurorul lui Stalin, Andrei Vîșinski, autorul doctrinei legale a Uniunii Sovietice în timpul lui Stalin (sinistra culegere „Cuvântări judiciare” ar trebui studiată ca mostră a delirului criminal învăluit în sofisme pseudo-juridice), omul care, în marile procese de la Moscova în 1936, ’37 şi ’38 a formulat rechizitoriile împotriva vechilor bolșevici ce deveneau subiectul cărții lui Koestler, Întuneric la amiază. La sfârșitul celebrelor cuvântări se cerea: „câinii turbați să fie lichidați până la unul”. Andrei Vîșinski este cel care a revoluționat de fapt dreptul totalitar: trebuia să se pornească de la prezumția de vinovăție a acuzatului în locul celei de inocență, nefiind obligația procurorului de a aduce probe, ci a acuzatului de a aduce probe de nevinovăție. În plus, a introdus şi criteriul care a constituit baza legală a crimelor politice comise de comunism, inclusiv a proceselor-spectacol: mărturia şi confesiunea aveau valoare juridică egală cu probele documentare. Acestea se puteau obține prin tortură fizică, psihologică sau șantaj, precum în cazul numărului trei din conducerea Partidului Bolșevic în perioada lui Lenin, Lev Kamenev, care nu a fost torturat fizic, ci amenințat că îi vor fi lichidați copiii. În cazul românesc, există un fenomen unic pentru procesele spectacol: faptul că Lucrețiu Pătrăşcanu a refuzat să participe la această șaradă aberantă şi, de aceea, procesul lui n-a mai fost spectacol! Acuzatul nu a mai capitulat, nu şi-a mai jucat rolul în dramaturgia macabră pe care o compuseseră scenariștii din umbră.

Dar această formă de legalitate este cel mult o (i)logică a exterminismului (social sau rasial) şi nu o manifestare legitimă a impersonalismului numenal presupus de reglementarea existenței unei comunități şi a monopolului violenței în cadrul ei. Democrația este exact opusul a ceea ce au preconizat bolșevicii şi fasciștii: ideea statului bazat pe o ideologie totală, care penetrează fiecare celulă a corpului socio-politic, distrugându-l pe cel tradițional şi constituind un alt spirit politic bazat pe miracol, magie şi mit (vezi cartea istoricului Fritz Stern, Dreams and Delusions, îndeosebi capitolul despre național-socialism ca tentație, dar și interpretarea stalinismului ca „magie primitivă” de către Isaac Deutscher, în volumul editat de Tariq Ali, The Stalinist Legacy).

Din acest punct de vedere, partidul este o instituție carismatică întrupată în imanența comunismului, în timp ce revoluția este încarnarea impulsului carismatic în cazul ideologiei naziste. Spre a relua cuvintele politologului Ken Jowitt: „În nazism, carismatic este liderul; în leninism, carismatic este programul şi (posibil) liderul.” Altfel spus, în leninism, carismatică este „Evanghelia”, în național-socialism, profetul. Mistica Partidului este, mai presus de orice, una a textului revelat. Scopul leninist suprem a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful partidului ca personificare a unei voințe generale exclusive, chiar eliminaționiste/ exterministe. În condițiile unei certitudini moniste, recunoașterea failibilității este începutul extincției oricărui fundamentalism ideologic. Dar în vremurile „eroice”, în timpul comunismului de război şi al „construirii socialismului”, unitatea dintre partid şi vozhd (conducător) a fost, nu mai puțin decât teroarea, cheia supraviețuirii sistemului.

Nu mă ocup aici de religiile tradiționale, ci de ceea ce se numește religii seculare – ideologiile politice totale şi totalizante: una este fascismul, cealaltă – comunismul. Ideologia fascismului şi cea a comunismului sunt diferite, cu ingrediente, semnificații, implicații şi origini diferite. În egală măsură, ambele explică angajamentul, capacitatea indivizilor de a se auto-hipnotiza şi de a participa la catastrofele totalitare ale secolului XX. Această experiență istorică a fost superb rezumată de Leszek Kołakowski în formula diavolul în istorie. Precizez că această expresie nu este pur şi simplu o metaforă, ea este definiția sintetică a realității care a marcat fundamental viața atâtor popoare. Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiții nemăsurate şi nesăbuite de a forța cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunități politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Amintesc aici și o carte fascinantă a istoricului francez de origine maghiară François Fejtő intitulată Dieu, l’homme et son diable. Autorul clasicei „Istorii a democrațiilor populare” îl citează pe Aurel Kolnai, un alt gânditor remarcabil, și el neglijat din păcate, dar care nota în 1952 că „a combate comunismul, Răul cel mai presant, cel mai imediat, cel mai concentrat și cel mai direct reprezentativ al maliției Diavolului, era sarcina majoră ce se impunea umanității civilizate”. Prima oară mi-a vorbit despre Aurel Kolnai filosoful maghiar G. M. Tamás. Pe vremea aceea era straussian. O tempora…

Un autor pe care îl consider esențial pentru înțelegerea destinului religiilor seculare din veacul trecut este Raymond Aron. El este probabil cel mai important sociolog francez al secolului XX şi unul dintre cei mai importanți filosofi. Aron s-a născut în martie 1905, fiind ceea ce numea el însuși în memorii: un „spectator angajat”. Nu s-a temut să meargă împotriva curentului chiar atunci când „son petit camarade” de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut şi el în 1905, a decis să meargă în cealaltă direcție şi să aplaude statuia idolului de la Kremlin. Fac parte dintre cei care consideră că una dintre cele mai mari erori comise de intelectualii francezi în secolul XX a fost aceea că în anii ’50 au preferat să închidă ochii la ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietică şi Europa de Răsărit, la experimentul la care au fost supuși cobaii stalinismului – adică noi toți.

În timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul într-o carte faimoasă apărută în anii ’60, Democratie et totalitarisme, Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comuniști, folosind formula de tristă amintire „l’anti-communiste est un chien” („anti-comunistul este un câine”), afirmând că nu poate denunța ceea ce se petrece în Uniunea Sovietica pentru că „nu trebuie să îi facem să dispere pe muncitorii de la regiile naționale Renault”. Acesta i-a fost răspunsul când a fost informat despre Gulag! Denunțarea de către Raymond Aron a totalitarismului a dus la izolarea sa de către intelectualii francezi. A fost redescoperit foarte târziu şi abia acum se simte influența sa colosală asupra Franței şi a gândirii autonome, critice în Occident. Intelectualii francezi spuneau atunci „prefer să greșesc alături de Sartre decât să am dreptate împreună cu Raymond Aron”! Problema nu era de a avea dreptate, ci de cât de frumos sunt spuse lucrurile la un moment dat. Raymond Aron nu s-a ocupat cu poezia metafizică, deși era unul dintre cei mai bine pregătiți filosofi ai secolului XX, scria mult mai bine decât Sartre şi nu îl pastișa pe Heidegger. A fost un gânditor original, însă nu a avut capacitatea de a crea acel tip de „biserică culturală” care a fost existențialismul la sfârșitul anilor ’40 şi în anii ’60. Spre amurgul vieții, Jean-Paul Sartre şi-a înțeles multe din erori, iar cei doi foști colegi de la École Normale Supérieure, care nu şi-au vorbit multă vreme, şi-au strâns mâinile când au mers împreună la președintele Franței, pe vremea aceea Mitterrand, să susțină cauza așa-numiților „boat people”, refugiaţi din regimul comunist vietnamez.

O a doua personalitate importantă în discuția asupra sacralizării politicului este Arthur Koestler, din păcate prea puțin cunoscut încă publicului din România, dar extraordinar de influent pentru generația mea. Cartea sa Întuneric la amiază (Darkness at Noon, cunoscută și sub titlul traducerii franceze, Le Zéro et l’infini), a circulat în samizdat în toată Europa de Răsărit. Pentru mulți dintre noi, publicarea ei oficială împreună cu apariția într-o revistă de mare tiraj din Uniunea Sovietică a celor trei părți din Arhipelagul Gulag de Soljenițîn (începând cu 1988) a fost semnalul că Gorbaciov a pornit în chip radical perestroika. Koestler a fost un personaj emblematic, epitomă a intelectualului central-european, cosmopolit, liber în gândire, refuzând îngenuncherile, subjugarea mentală, servitutea voluntară. Arthur Koestler s-a născut tot în 1905, în septembrie. Raymond Aron a încetat din viață în octombrie 1983. În același an, dar în martie, Arthur Koestler împreună cu soția Cynthia s-au sinucis. Țin minte exact ziua: mă plimbam prin New York, tocmai cumpărasem New York Times şi pe prima pagină se anunța (citez din memorie): „Great German-English-American Writer and Wife Commit Suicide”. Era și maghiar. Era și evreu. Asemeni lui Danilo Kiš, în atâtea privințe urmașul său, era cosmopolitul perfect. Știa că are cancer terminal, iar soția a refuzat să rămână în viață fără el; a fost înmormântat impresionant.

În cadrul unei prelegeri expusă la BBC sub titlul „Provocările timpului nostru” la începutul Războiului Rece (1947), Koestler, reflecta asupra dilemei utilitarism vs. moralitate: „Pentru acest tren utilitarismul este locomotiva, iar moralitatea este frână. Funcțiunile celor două sunt întotdeauna antagonice. Nu putem lua o decizie abstractă în favoarea vreuneia dintre ele. Dar putem să facem ajustări temporare în funcție de traseul trenului. Acum 200 de ani, în timpul înaintării sale din implacabilele mlaștini ale Franței feudale în era Drepturilor Omului, alegerea a fost favorabilă locomotivei, în defavoarea frânei. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, reținerile etice au fost din ce în ce mai des ignorate până când dinamismul totalitar a făcut ca locomotiva să o ia razna. Vom deraia dacă nu frânăm. Nu știu dacă există ceea ce filosofii numesc absoluturi etice, dar sunt convins că trebuie să acționăm ca şi cum ele ar exista. Etica trebuie eliberată din lanțurile utilitarismului. Trebuie să judecăm din nou cuvintele şi faptele pe baza valorilor imediate pe care le implică şi nu din prisma unor depărtate şi nebuloase idealuri. Scările mâncate de carii nu duc în paradis.” Promisiunea universalistă a comunismului a alimentat timp de decenii fascinația pentru utopia socială, deci pentru soteriologia marxismului. Secolul scurt care tocmai s-a încheiat este o lungă istorie a deraierilor celor în permanentă căutare a comunității perfecte.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG