Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Calendar

Un fenomenolog francez, grec la origine, Kostas Axelos, vorbea despre „la pensée planétaire”. Marx întrunește calitățile filosofilor planetari care gândesc în termenii grandorii istorice. Dar impunerea unei astfel de scări conceptuale face ca adevărurile factuale să devină cel mult secundare. Atracția exercitată de doctrina marxistă decurge din structura metaforică profundă, ceea ce Alvin Gouldner a numit „matricea paleosimbolică” a acestei filosofii. Este vorba, mergând pe linia analitică propusă de Karl Popper, despre tensiunea dintre dimensiunea profetic-oraculară şi aceea pozitivist-scientistă a marxismului.

Marxismul este o revoltă împotriva moralității burgheze, mai mult, împotriva celei iudeo-creștine. Ateismul se află în chiar inima acestui proiect ce divinizează o umanitate definitiv emancipată. Pe scurt, religiile seculare sunt anti-religii. Ele plasează salvarea umanității în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, sub forma unui ordin social ce urmează a fi inventat. Toate marile teme ale religiei creștine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispășirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului. Religiile seculare sunt narațiuni cu pretenții mântuitoare. Nu voi intra iar în detalii, recomand cartea tradusă la Humanitas despre religiile politice scrisă de marele gânditor german, emigrat în Statele Unite în anii barbariei naziste, Eric Voegelin.

Al treilea punct al argumentației mele este mistica revoluției. Mă refer la principiul fraternității, la mitul sfârșitului oricărei forme de injustiție. Acestea sunt aliniamentele utopiei colectivist egalitare, tot atâtea subiecte de fascinație pentru militanți, în special pentru intelectualii revoluționari, specie care ar merita un subiect de prezentare de sine stătător. Care a fost utopia care i-a atras pe intelectuali, care a fost starea psihologică oferită de comunism care a făcut ca intelectualii să se arunce în aceste proiecte? Un exemplu excelent al amoralității şi fanatismului angajamentului unor intelectuali pentru cauza comunistă este cel al lui Pablo Neruda, cunoscutul poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1971). A fost celebrat de toate cercurile stângii internaționale, uitându-se faptul că, în anii ’50, fără vreun pistol al KGB-ului la tâmplă, a scris voluntar nenumărate ode pentru Stalin, NKVD, etc.

Care este curentul care atrage această pasiune a intelectualilor către comunism? O spune un poet polonez trecut întâi prin pasiunea comunistă, apoi prin lagărele Gulagului, Alexander Wat, în lungul său dialog cu Czesław Miłosz: „Comunismul a dovedit cât de greu este să te desparți de propria tinerețe, când acești ani au fost un fel de zenit, o perioadă de altruism, anii unei existențe frumoase […] Unul dintre atuurile partidului comunist […] își are originile în atomizarea specifică societăților moderne care este contrapusă ofertei comuniste a sectei fraternale, a fraternității şi ilegalității sectare (la delinquenca settaria)… Fraternité ou la mort – totul începe cu fraternité. Era clar că niciun alt partid şi nicio altă biserică nu ofereau așa ceva […] Biserica comunistă a avut înțelepciunea, precum comunitățile creștine timpurii, de a se fundamenta pe celule unde fiecare se știa cu fiecare şi unde toți se iubeau. Şi căldura, dragostea mutuală care exista în acea mică celulă înconjurată de o lume ostilă, a produs o foarte puternică comuniune”. Fraternitatea despre care vorbesc Wat sau Malraux are însă la bază o redefinire a milei cu scopul de a elimina ceea ce este perceput drept suferință inutilă. Dar, așa cum a accentuat tot Alvin Gouldner, pe parcursul acestui proces „condiția umană a fost respinsă în numele condiției istorice.” Generații de intelectuali marxiști s-au grăbit să-şi anihileze demnitatea şi autonomia în această cursă apocaliptică pentru obținerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiție a raționalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unității în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca rațiunii a culminat în universul înghețat al terorii raționalizate.

Fascismul şi comunismul propun propriile utopii comunitare, bazate pe ipoteza clasei alese. Ceea ce se promite şi ceea ce rezultă se află în șocant contrast, de unde şi teza lui Kołakowski pe care încerc să o dezvolt constant despre rolul diavolului istoriei. Ani de-a rândul, numeroși intelectuali au trăit cu ideea că există o promisiune care a fost cumva trădată în practica istoriei. Comunismul se întâlnește cu o importantă problemă etică, sau, mai degrabă, cu absența unei filosofii etice din propriul corp de idei. Așa cum spunea Albert Camus, niciunul dintre relele denunțate de totalitarism nu este mai rău decât totalitarismul însuși: este un principiu care trebuie avut în vedere. Sigur că relele există, dar niciunul dintre defectele care pot fi denunțate în raport cu societățile non-totalitare – inegalitatea, crizele economice, bigotismul, etc. – nu este mai rău decât ce se petrece după venirea totalitarismului la putere.

Un alt element care trebuie luat în considerare este voluntarismul sau cultul voinței în ambele sisteme. Să-l numim voluntarism utopic. Într-o faimoasă declarație a lui Stalin din 1928, acesta spunea: „Pentru noi, bolșevicii, nu există fortăreață pe care să nu o luăm cu asalt”. Avem aici ambele teme: bolșevicii s-au considerat întotdeauna o fortăreață asediată. Ceaușescu însuși folosește din plin acest punct de vedere în ultimul său discurs televizat. Pe de altă parte, apare mitul capacității de a transforma totul: bolșevismul este o formă de transformism universal, spre a relua conceptul lui Robert C. Tucker. Asaltul permanent, stahanovismul, expedițiile polare, Pașa Anghelina, Papanin, mai târziu sputnikul – tot atâtea simboluri ale acestei stări de perpetuă excitație propagandistică. Cartea lui Karl Schlögel despre „Moscova, 1937” este o lectură esențială în acest sens.

Raymond Aron afirma că esența democrației constă în legalitate şi respectul față de lege: nu precum acrobația sofistă făcută şi de comuniști şi de fasciști, ci în sensul înrădăcinării dreptului natural împotriva oricărui relativism. Bolșevismul şi fascismul sunt absolute la nivelul determinismului ultim; altminteri relativizează totul. Când Lenin spune că moral este ceea ce servește clasei muncitoare sau revoluției, iar Hitler susține că moral este ceea ce servește rasei ariene, ei relativizează totul, deoarece, în ambele cazuri, liderul (sau mai bine zis părintele fondator) este cel care definește rasa ariană şi revoluția.

În acerba sa polemică cu unul din marii social-democrați ai Germaniei, Karl Kautsky, Lenin vorbește despre dictatura proletariatului în 1918. Kautsky criticase debutul totalitarismului, observase că bolșevicii stabilesc o dictatură, că social-democrația la care visase în felul său, ca şi Marx, era sufocată. Lenin îi răspunde lui Kautsky, probabil cel mai erudit marxist al vremii sale, că nu înțelege nimic din marxism. Îi dă chiar o lecție, spunând în final că marxist este doar cel ce recunoaște centralitatea dictaturii proletariatului ca „putere neîngrădită de vreo lege”. Sărmanul, imposibilul proletariat, cum spunea cineva, a fost o clasă în numele căreia s-a guvernat, dar fără participarea sa reală. În momentul în care consiliile se revoltă la Kronstadt în martie 1921, iar soldații şi ofițerii de la garnizoana din apropierea Leningradului – pe atunci Petrograd – cer soviete (consilii fără comuniști), Lenin, Troțki şi camarazii lor trimit armata şi îi lichidează. Aceștia nu cereau întoarcerea capitalismului, ci pur și simplu o democrație directă fără comuniști, participativă, fără un partid care să dicteze ce şi cum să spui.

După ce am mai discutat de multe ori democrația şi rivalii ei, doresc acum să mă opresc asupra rolului marxismului în drama ideologică a secolului XX. Marxismul s-a născut în secolul XIX ca răspuns la criza modernității burgheze. Cum a spus Marx, filosofii, în special cei care se ocupă de drama politicului, nu apar precum ciupercile după ploaie, ci în condiții precise. Marx a fost printre primii filosofi care s-au ocupat de drama politicului. Viziunea centrală a marxismului a fost cea a comunității perfecte, menită să suprime înainte de toate „înstrăinarea”, temă care vine de la Hegel şi întreaga filosofie romantică germană. Trilogia lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, începe cu aceste cuvinte foarte simple: „Karl Marx a fost un filosof german”. Conceptul de înstrăinare era configurat în scrierile lui Marx, tema centrală referindu-se la posibilitățile de abolire a acesteia. El ajunge la concluzia că alienarea ființei umane poate fi abolită doar printr-o revoluție îndreptată înainte de toate împotriva ordinii economice existente. În centrul acesteia se află cea mai demonizată formulă prin care umanitatea a găsit de cuviință să inspire organizarea, pe care, din timpuri imemoriale, în orice caz de la Platon încoace, diverși teoreticieni, uneori şi părinții bisericii, au considerat de cuviință să o condamne: proprietatea privată. Abolirea acesteia, considera Karl Marx în Manuscrisele economico-filosofice din 1844, este secretul depășirii crizei în care subzistă umanitatea. O astfel de revoluție, credea el, nu poate fi decât totală.

În 1968, Raymond Aron, un excepțional marxolog ce nu a contenit o secundă să se războiască cu spectrul lui Karl Marx, a fost invitat de UNESCO să țină principala alocuțiune la ceremonia festivă consacrată aniversării a 150 de ani de la nașterea filosofului german. Aron a spus atunci: „După atâtea zeci de ani de luptă cu Karl Marx, nu pot să-l numesc decât echivoc şi inepuizabil”.

Revoluția totală invocată de marxism este mai mult decât o explozie socială, o simplă înlocuire a unui regim cu un altul. Scopul ei este o răsturnare antropologică, o renovare a însăși condiției umane. În religiile politice ale secolului XX, violența este sacralizată, sanctificată. Într-o faimoasă prefață la cartea Les Damnés de la Terre a lui Franz Fanon, Jean-Paul Sartre compara violența cu lancea lui Ahile: cu cât taie mai puternic, cu atât mai mult vindecă. Așadar, conform lui Sartre, violența avea deopotrivă valoare de bisturiu, cât şi calități tămăduitoare. Iată cultul violenței, direct şi fără cea mai mică ezitare, pus în slujba presupusei eliberări revoluționare. Comunismul ca religie seculară este un proiect transcendent, făgăduiește o mutație cosmică în condiția umană sau, cum spunea Engels, saltul din imperiul necesității în cel al libertății. Salvarea se naște tocmai din această cezură totală în care proletariatului îi revine misiunea de a încarna figura eroului mesianic, izbăvitorul absolut.

Există însă un element important care distinge marxismul de contrapartida sa totalitară, fascismul: marxismul se întemeiază pe cultul rațiunii în istorie. În perspectiva marxistă, legile care guvernează istoria impun determinismul necesar perpetuării credinței în împlinirea escatologică a destinului umanității. Din teodiceea desacralizată, raționalizată a marxismului dispărea, în fond, libertatea umană. La Marx există şi texte care să susțină o oarecare parte de libertate, dar revoluția este justificată pe bază de legi şi a fi cu adevărat liber înseamnă să te înscrii de partea sensului istoriei pe care acestea îl conțin şi exprimă. Este vorba de un raționalism exacerbat, care se contopește cu cultul științei, al tehnologiei şi al progresului. În ultimă instanță, putem afirma, precum François Furet, că în cazul comunismului avem de a face cu o patologie a universalismului. Utopia marxistă postulează rolul proletariatului ca agent istoric universal, de unde semnificația temei internaționaliste care nu a fost îmbrățișată, de pildă, în nazism (v. romanul lui Vasili Grossman „Viață și destin”). Este una dintre atracțiile comunismului – delir, miraj, himera care a atras milioane de oameni pe întreaga planetă, de la Shanghai la Barcelona. Nu a fost doar cazul românesc sau cel rusesc, ci o pierdere a rațiunii care a afectat întreaga umanitate. Din această perspectivă, revoluția şi gândirea lui Marx sunt într-adevăr globale.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG