Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Calendar

vladimir-tismaneanu-blog-2016

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Superb documentată, născută dintr-o mare dragoste intelectuală, cartea Clarei Mareș „Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității” (prefață de Antonio Pătraș, Curtea Veche, 2011), vine să întregească luminos imaginea noastră despre condiția intelectualului anti-totalitar în regimul comunist. Dramaturg remarcabil, eseist cu impresionante intuiții metafizice, memorialist și romancier de înaltă clasă, autor al unor pagini de neuitat despre libertate și sclavie în secolul lagărelor de concentrare și al tribunilor sociopați, I.D. Sîrbu a fost un apropiat al scriitorilor din Cercul Literar de la Sibiu, a fost chiar unul dintre fondatorii acestui nucleu lovinescian, decis să apere valorile esteticului și ale Rațiunii la ceasul anexării culturii de către dictatură. Om de stânga, fost asistent al lui Lucian Blaga, I.D. Sîrbu a refuzat să participe la ritualurile abjecte ale regimului. Nu făcea parte din specia inchizitorilor, a excomunicatorilor, a canaliilor cinice. Când abominabilul Pavel Apostol i-a cerut, în 1946, să-l denunțe pe Lucian Blaga sub cele mai sordide pretexte, tânărul filosof a refuzat cu imens dispreț propunerea „organizatorului de partid” de la Universitatea din Cluj.

Mai târziu, și Sîrbu și Apostol aveau să fie arestați și întemnițați. Primul a ieșit din temniță cu fruntea sus, cel de-al doilea ca informator. În anii ’70, Apostol a ajuns prorector al Institutului de Perfecționare a Cadrelor Didactice, se gudura pe lângă Miron Constantinescu și scria delațiuni împotriva lui Tudor Bugnariu. I. D. Sîrbu, turnat și calomniat de diverșii campioni ai „liniei de partid”, rămânea une bete noire, tracasat, urmărit, cenzurat. Unul dintre cei care l-au detestat din rărunchi pe I.D. Sîrbu a fost sinistrul Andrei Băleanu, critic de teatru ultra-dogmatic, neobosit cronicar dramatic al „Scînteii”, feroce adversar al modernismului de orice fel, nepot al lui Ștefan Voicu, redactorul-șef al „Luptei de clasă”, organ teoretic și politic al CC al PMR (apoi PCR). Când Băleanu ajunge în Vest și începe să se lamenteze ipocrit la „Europa Liberă” despre „nefericirile” sale în universul comunist, I.D. Sîrbu simte că se sufocă de mânie, greață și revoltă. Scrie Clara Mareș: „Singur și izolat de însuși regimul pe care Băleanu îl servise cu fervoare, Sîrbu intuiește traseul biografic pe care noul ‘disident comunist’ îl poate parcurge în Occident: catedre universitare, lucrări științifice, admirație publică”.

Anchetatorii lui I.D. Sîrbu au fost monstrul Gh. Enoiu (despre care am mai avut ocazia să scriu pe larg) și căpitanul Tudor Vornicu. Dedublarea acestuia, devenit ulterior relativ nonconformistul producător TV, ține de psihologia schizoidă a omului din subterană. Pe Vornicu, I.D. Sîrbu îl numește „cel mai cult și cel mai priceput anchetator din Ministerul de Interne”. Paginile din „Jurnalul” lui I.D. Sîrbu despre acești indivizi ar trebui citite de toți cei care vor să înțeleagă ce a fost instituția criminală numită Securitate. După ce s-a ocupat cu zdrobirea șirei spinării, nu doar metaforic, în cazuri precum acela al lui I.D. Sîrbu ori al lui Ștefan Augustin Doinaș, căpitanul Vornicu a fost decorat și trimis corespondent Agerpres la Paris, probabil pentru a-și adânci formația intelectuală. Tot mai sofisticatul căpitan i-a însoțit în vara anului 1964 pe Nicolae Ceaușescu și pe Leonte Răutu, aflați în concediu în Franța împreuna cu familiile lor. Era șarmant, inteligent, întotdeauna disponibil și îndatoritor. Clara Mareș oferă date incontestabile că vorbim despre același Tudor Nicolae Vornicu, cel ajuns vicepreședintele Televiziunii Române alături de Silviu Brucan, alt „eretic” cu voie de la stăpânire. Luat în brațe de regim, Pavel Apostol, cel care scria cu nesimțire prefața volumului lui Antonio Gramsci apărut la Editura Politică, elogiind „umanismul absolut” al marxismului, ajungea membru al Academiei de Științe Sociale și Politice, își începea o nouă viață de familie prin căsătoria cu mult mai tânăra fiică a unui celebru pediatru și reușea să plece definitiv din țară, în anii ’80, cu aprobarea personală a lui Ceaușescu. Îi scrisese că vroia să participe la un Congres mondial de filosofie unde ar fi urmat să prezinte o comunicare despre „gândirea secretarului general”. Impostor, lichea, secătură, șnapan.

La 25 de ani de la lovitura de stat eșuată de la Moscova este bine să ne reamintim ce a însemnat proiectul leninist și care au fost consecințele prăbușirii sale. A fost o tentativă de a institui o ordine inspirată de precepte utopice, de convingerea că proprietatea privată este diabolică și trebuie distrusă, că drepturile omului sunt o ficțiune burgheză, că pluralismul este o lozincă a „liberalismului putred”. Paradigma istorică leninistă, o reîncarnare a maximalismului iacobin contopit cu vulgata marxistă, a fost motivată de visul revoluționării nu doar a economiei și societății, dar și a condiției umane în genere. Marxist convins, Lenin a disprețuit democrația liberală și moralitatea tradițională. Nu cred că greșesc numind leninismul o apoteoză a relativismului etic, ori, mai direct, o formă extremă de amoralitate. Era o ipostază de demonism politic înfășurat în înșelătoarea hlamidă a umanismului revoluționar. În numele unei iubiri pentru o umanitate abstractă s-a procedat la anihilarea a milioane de oameni. Când Lenin decidea expulzarea unor respectați filosofi și sociologi precum Nikolai Berdiaev, Semion Frank și Pitirim Sorokin, el dădea un semnal clar privind intenția de distrugere sistematică a valorilor. La fel și executarea în timpul lui Lenin a poetului Nikolai Gumiliov, primul soț al Annei Ahmatova, sub acuzația falsă de participare la un complot monarhist. Am numit această morbidă propensiune axiofobia comunistă. În experiența comunistă, liberticidul și eliticidul (termen propus de Virgil Nemoianu) sunt inseparabile.

Paradoxal și deconcertant, sunt încă unii intelectuali care susțin necesitatea de a revaloriza, ba chiar de a pune din nou în practică ceea ce ei privesc drept „evenimentul” bolșevic, curajul de a depăși un orizont presupus închis al imaginației istorice. Se afirmă că liberalismul ar fi un demers descărnat, atomizant, fără suflet, incapabil să țină cont de individ, ceea ce, să recunoaștem, este o expresie a hybris-ului filosofic al stângii radicale. În această viziune strâmbă, nu totalitarismul, nu despotismul strivește individul, ci liberalismul. Mă întreb dacă acești oameni au urmărit „Primăvara arabă”, revoltele civice împotriva unor sisteme sultanist-autocratice. Nu mai vorbesc despre semnificațiile revoluțiilor din 1989 sau ale revoluțiilor colorate din fostul spațiu sovietic. Să nu uităm, Lenin și suporterii săi nu au abolit autocrația țaristă, ci incipienta democrație liberală din Rusia. Au utilizat slăbiciunile acesteia pentru a o înmormânta.

O reconsiderare, chiar și a leninismului, este utilă câtă vreme se respectă adevărul istoric și nu se alunecă pe panta hagiografiilor partizane și a distorsiunilor mitopoetice. Cum observa ziarista rusă Masha Lipman, nici măcar organizatorii puciului din august 1991 (premierul Pavlov, birocratul de partid Ghenadi Ianaev, președintele KGB Viktor Kriucikov, ministrul Apărării, mareșalul Iazov, șeful Statului Major, mareșalul Ahromeiev, șeful Cancelariei CC al PCUS, Valeri Boldin, și acoliții lor) nu au mai simțit nevoia să invoce, în jalnicul lor comunicat, umbra lui Lenin. Decrepitul slogan, „Lenin a trăit, Lenin trăiește, Lenin va trăi” nu mai spunea nimic nimănui. Așa-zisa „grandoare istorică a bolșevismului” era definitiv compromisă și iremediabil epuizată. Sigur, au existat și există încă nostalgicii vechiului sistem, dar patosul ideologic de odinioară s-a evaporat definitiv din cauza corupției, cinismului și clientelismului care au devorat din interior comunismul.

Este astăzi dincolo de orice îndoială că stalinismul a fost urmașul direct al leninismului, copilul legitim al culturii politice bolșevice. Nu a fost, cum susțin unii, un bastard politic și ideologic. Toate instituțiile staliniste, inclusiv lagărele de concentrare, au fost întemeiate în timpul vieții lui Lenin. Evident, a fost vorba de o radicalizare a bolșevismului, dar la capitolul persecutării inamicilor reali și, cel mai adesea imaginari, nu au existat diferențe esențiale între Lenin, Stalin sau Lev Troțki.

Nu voi nega semnificația istorică mondială a reformelor gorbacioviste. Încercând să reabiliteze persoana juridică și pe aceea morală, Gorbaciov declanșa un ireversibil proces de de-totalitarizare a societății sovietice. Dar consider că aceste străduințe au fost blocate nu doar de rezistența îndârjită a nomenclaturii, ci și de inconsecvențele năucitoare ale ultimului președinte al statului creat de Lenin. Gorbaciov a încercat să împace leninismul cu democrația, ceea ce s-a dovedit imposibil. În egală măsură, lumea de după moartea URSS este, oricum am privi lucrurile, una mai puțin primejdioasă. Ceea ce nu înseamnă că nu există suficiente motive de îngrijorare, inclusiv cele legate de autoritarismul putinist, de eforturile de reconstituire a sferei de influență ruse în Europa de Est și în alte zone, de agresarea constantă a societății civile și a jurnalismului independent din Rusia.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG