Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Calendar

Trecutul nu este nicicând mort, nici măcar nu este trecut. Faimoasa butadă a lui William Faulkner se aplică în mod cert peisajului postcomunist, în fapt un univers politic, moral şi cultural impregnat de memorii încă neprocesate. Doi respectabili cărturari, Mark R. Beissinger şi Stephen Kotkin, având ambii contribuții remarcabile la înțelegerea noastră asupra comunismului sovietic, au pus în acelaşi volum o foarte echilibrată şi iluminantă colecție de studii referitoare la impactul moştenirilor istorice asupra mai mult sau mai puțin democraticelor comunități post-totalitare. A trecut aşadar un sfert de veac de la prăbuşirea a ceea ce istoricul Martin Malia a numit partocrații ideocratice, o serie de evenimente extraordinare pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a sintetizat sub expresia annus mirabilis 1989. De fapt, anul 1989 s-a încheiat în decembrie 1991, odată cu dezmembrarea statului creat de Lenin în 1917. La început, euforia a fost cea care pusese stăpânire şi mulți s-au grăbit să anunțe novus ordo seclorum. Mai apoi însă, au apărut şi incertitudinile: A dispărut oare trecutul comunist pur şi simplu sau continuă el să influențeze, direct sau indirect, noile constructe politice? Este actuala corupție universal contestată din fosta URSS şi Europa Cetrală şi de Est un fenomen nou, sau rădăcinile sale sunt de aflat în nepotismul deşănțat din faza terminală a regimurilor comuniste?

Ken Jowitt, autorul inovatorului volum New World Disorder: The Leninist Extinction (1992), a fost unul din cei, dacă nu chiar primul politolog care a subliniat colosala relevanță a moştenirilor în reconfigurarea ordinii post-totalitare. În mod corect, coordonatorii volumului Historical Legacies of Communism in Russia and Eastern Europe (New York: Cambridge University Press, 2014), Beissinger şi Kotkin, îi aduc lui Jowitt un binemeritat tribut. Spre deosebire de cei care cred că trecutul nu contează, Ken Jowitt şi adepții săi prezenți în acest volum, Rudra Sil, Marc Howard, Arista Cirtautas, Veljko Vujacic şi Grigore Pop-Elecheş, au insistat asupra dimensiunii istorice a tranzițiilor. Ei nu au scos în evidență doar povara trecutului comunist, ci şi resurgența memoriilor, simbolurilor şi valorilor precomuniste.

Să fim însă clar înțeleşi, cetățenii lumii postcomuniste nu sunt prizonierii trecutului. Beissinger şi Kotkin au dreptate când avertizează împotriva oricărei forme de determinism fatalist. Cu toate acestea, trecutul continuă să bântuie atât memoriile individuale, cât şi pe cele colective, şi să stârnească numeroase controverse, polemici, dispute intelectuale, sau chiar războaie culturale. Acelaşi trecut influențează modul în care oamenii se raportează la chestiuni precum drepturile de proprietate, proceduri legale, chiar drepturile omului. A face pace cu trecutul este un laitmotiv pe care oricine îl poate auzi fredonat în toate aceste țări, din Estonia în Croația, şi din România în Ucraina. Deriva neo-autoritară de dată recentă din Ungaria sub premierul Viktor Orbán este în sine justificată de către arhitectul ei prin tentativa de a purifica sfera publică de urmele reziduale ale comunismului.

Există (cel puțin) două variabile care sunt cu adevărat decisive: geografia şi timpul. Există, de asemenea, distincții semnificative între țările din fostul URSS şi cele din Europa Centrală şi de Est. Mai mult, impactul moştenirilor rămâne un factor care distinge Balcanii de Europa Centrală, confirmând adesea invizibila dar persistenta prezență a tradițiilor habsburgice (domnia legii, constituționalismul, societatea civilă, valorile urban-burgheze). De asemenea, ar trebui remarcat faptul că experiența sovietică (în afara țărilor baltice şi a Moldovei) a durat mai mult de şapte decenii. Examinarea moştenirilor necesită o distanță în timp care ar permite cercetătorului generic să determine dacă avem de-a face cu fenomene pasagere, sau cu fapte sociale de durată. Prin urmare, se impune să recitim, aşa cum o fac şi coordonatorii volumului Historical Legacies, analiza clasică a lui Alexis de Tocqueville, Vechiul regim şi Revoluția franceză (1855). Clivajul macroistoric la care s-a referit autorul francez viza cincizeci de ani premergători evenimentului, ceea ce a oferit avantajul „unei distanțe temporale între trecut şi prezentul în cauză, aşa încât presupusa relație nu poate fi considerată o stare de fapt temporară”.

Beissinger, Kotkin şi cei care au colaborat la acest volum îşi privesc abordarea ca pe o contrapondere, sau chiar o provocare la cândva dominanta paradigmă tranzitologică cu ale ei implicite presupuneri triumfaliste, aluzii teleologice, ori lipsa oricărei preocupări pentru impactul a ceea ce eu însumi numeam cândva leninism rezidual. Meritul acestui volum stă în efortul de a introduce substanță empirică în abordarea noastră asupra conceptului de moşteniri. Coordonatorii au invitat un grup de experți spre a adresa toate aceste chestiuni într-o manieră riguros empirică şi pe direcția unui model conceptual care priveşte la natura multifațetată a moştenirilor. Speculația, oricât de impresionantă ar putea fi, este înlocuită aici de o analiză concretă şi superb documentată. Cu alte cuvinte, moştenirile nu sunt nici omogene, nici liniare: ele sunt structuri policromatice care leagă trecutul de prezent prin tot felul de forme de cauzalitate mediată.

Am fost martor, în Parlamentul României, în calitate de președinte şi coordonator al CPADCR, la momentul istoric din 18 decembrie 2006, când președintele Traian Băsescu a prezentat concluziile şi propunerile pe care şi le-a asumat din Raportul Final al Comisiei. Comportamentul celor prezenți acolo poate fi gândit ca făcând parte din două categorii: pe de o parte, au fost cei care au reacționat huliganic, denunțând vehement discursul de condamnare a regimului comunist şi autoritatea Președintelui Băsescu; pe de altă parte, cei care, indiferent de afiliere politică, s-au comportat demn, în conformitate cu solemnitatea şi gravitatea momentului.

A doua zi, într-un interviu acordat postului de radio BBC, Președintele Băsescu a declarat că isteria cripto-comuniștilor şi naționaliștilor extremiști nu este un motiv serios care l-ar putea abate din drumul de a duce la bun sfârșit procesul de asumare a trecutului totalitar. Din contră, reacția acestora este un foarte bun indicator al faptului că aceasta este calea cea bună. O societate democratică funcțională şi sănătoasă nu are voie să perpetueze la nesfârșit ceea ce Hermann Lübbe numea în 1983, în cazul Germaniei, o kommunikatives Beschweigen [tăcere comunicativă] colectivă asupra istoriei recente. Pe termen scurt, o asemenea practică își poate avea justificarea din perspectiva unui de abia născut şi fragil consens societal; pe termen mediu şi lung, însă, o astfel de politică produce din ce în ce mai grave lacune valorice şi anamnestice cu severe şi persistente consecințe instituționale şi sistemice. Unei societăți care a trecut prin experiența totalitară i se impune un proces de „vindecare profundă” (deep healing). Acesta înseamnă, în cuvintele lui Charles Villa-Vicencio, „căutarea unui nou sens și o nouă valoare a vieții și crearea unui mediu/milieu în care atrocitățile trecutului sunt mai puțin probabil să se repete în viitor.”

Din punct de vedere istoric, condamnarea regimului comunist din România poate fi încadrată între doi poli reprezentativi pentru întreaga perioadă post-decembristă. Pe de o parte, politica amneziei promovată în perioada celor trei mandate ale fostului președinte Ion Iliescu (care şi-au pus o regretabilă amprentă şi asupra perioadei CDR, în pofida alternanței la putere şi a profesiunilor de credință anti-totalitare). De exemplu, Ion Iliescu a înființat Comisia Internațională de studiere a Holocaustului din România, a cărui președinte a fost laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, numai după ce s-a confruntat cu o puternică presiune internațională alimentată de propriile declarații scandaloase despre Holocaust. Obiectul acestei mis-memory raportată la trecutul totalitar al țării a fost de fapt un element esențial al legitimității elitelor succesoare postcomuniste în România, fundamentul amoral al democrației originale al cărui părinte fondator este Ion Iliescu. Pe de altă parte, există permanentele încercări ale reprezentanților societății civile democratice în direcția decomunizării (cu momentele sale originare: Proclamația de la Timișoara cu al său punct 8 şi demersul Pieței Universității, sprijinit de GDS, Alianța Civică, Solidaritatea Universitară, alte organizații civice anti-comuniste, din aprilie-iunie 1990).

Între acești doi poli se încadrează atât încercările de reabilitare a unor perioade din istoria comunismului românesc, dar şi a altor componente ale trecutului recent autoritar (spre exemplu, repetatele inițiative de reabilitare ale mareșalului Ion Antonescu sau ale unor aspecte legate de istoria Mișcării Legionare), cât şi cele de recuperare a „trecutului sfărâmat” (Konrad Jarausch), pe de o parte, şi cele de clarificare (în special legală pe baza deschiderii arhivelor Securității şi a variilor instituții care au avut un rol determinant în funcționarea şi perpetuarea regimului) şi compensare a traumei totalitare care a marcat România în a doua jumătate a secolului 20. Principalul obstacol în calea asumării trecutului constă în faptul că dezvăluirea treptată a adevărului nu se materializează neapărat în sancționarea oficială a istoriei revelate de acest adevăr. Cu alte cuvinte, amnezia instituționalizată poate fi depășită şi neutralizată numai printr-o instituționalizare a memoriei dictaturii comuniste.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG