Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Duminică 19 februarie 2017

Calendar

Ani de zile convenția dominantă în lumea academică vestică a fost că în raport cu China trebuie să renunțăm la stereotipurile și așteptările occidentale. Drepturile omului se văd altfel în cultura chineză, susțineau nu puțini autori (și se mai întâmplă să întâlnim asemenea opinii și astăzi, deși mult mai puțin frecvent). În realitate, în pofida promisiunii inițiale a maoismului de a evita excesele criminale ale lui Stalin, bilanțul socialismului de stat asociat cu Mao și camarazii săi este unul terifiant din punctul de vedere al numărului de victime și al enormității represiunilor în masă. Firește, nu se poate nega că această China s-a modernizat, însă nu este mai puțin adevărat că vorbim de infrastructura tehnologică, și nu de o dezvoltare democratică și pluralistă. Moștenirea lui Mao (ca și a succesorului său, Deng Xiaoping) este una a unui încruntat și gelos autoritarism colectivist, cu o elită militaristă și xenofobă al cărei unic scop este să-și mențină dominația asupra unei societăți atomizate și intimidate.

Cel puțin două cărți aruncă o lumină indispensabilă asupra sistemului politic din China comunistă și demonstrează responsabilitatea directă a lui Mao Zedong, „marele cârmaci”, pentru milioanele de victime ale acestui experiment social și politic. Este vorba de o masivă biografie, Mao: A Life (Holt Paperbacks, 2001), datorată lui Philip Short, timp de un sfert de veac corespondent internațional al BBC-ului și al cotidianului The Times din Londra, precum și de o lucrare mult mai concisă semnată de profesorul Jonathan Spence de la Universitatea Yale (Mao Zedong: A Life, Penguin Books, 2006). Acesta din urmă este autorul a peste zece cărți despre China secolului XX. Ambele lucrări încearcă să explice natura comunismului chinez, relația dintre Mao și mișcarea comunistă mondială, rădăcinile naționale ale acestui utopism radical diferit de leninismul clasic prin accentul pus pe țărănime ca forță principală a revoluției. Evitând tonul de rechizitoriu, autorii se ocupă deopotrivă de realizările și de catastrofele generate de voluntarismul maoist. Un lucru este cert: China contemporană trebuie analizată prin referința la liberalizare, iar standardele cu care operăm în această analiză nu au de ce să fie altele decât cele aplicate Americii Latine, Europei sau Africii.

Cărțile la care mă refer recunosc rolul lui Mao în transformarea Chinei dintr-o societate înapoiată, divizată, dominată de capitalul străin și prea puțin educată în actuala mare putere industrială și militară, posesoare de rachete nucleare și capabilă să exporte produse de larg consum în toate colțurile lumii. Pe de altă parte, arată cei doi autori, nu este deloc cert că toate aceste schimbări nu s-ar fi putut produce și în condiții mult mai puțin represive. Ceea ce reiese din aceste cărți este că Mao a fost un despot îndrăgostit de putere în chip patologic, disprețuind cinic și călcând în picioare principiile pe care le proclama cu atâta ardoare în cuvântările și scrierile sale. Viața sa privată s-a derulat sub semnul unei promiscuități totale. În timp ce tiranul își permitea absolut orice fantezie în spațiul ermetic închis al reședinței sale, inițiativele lui aberante duceau la sacrificii umane ce nu pot fi calificate decât sub numele de crime împotriva umanității.

În documente de arhivă devenite accesibile în ultimii ani, Mao se declara satisfăcut că în campaniile împotriva așa-zișilor contrarevoluționari de la începutul anilor ’50 au fost lichidați fizic peste 700.000 de oameni. Tot astfel, se poate estima că în perioada „Marelui Salt” din 1958 și a foametei ce i-a urmat, în 1960 și 1961, peste 20 de milioane de oameni și-au pierdut viața. Dacă adăugăm la aceste cifre sinistre milioanele de victime din anii „Marii Revoluții Culturale Proletare”, ajungem, afirmă Philip Short, la amețitoarele cifre de 23 de milioane ca minimum și 35 de milioane ca maximum. Concluzia autorului britanic este categorică: Mao a ucis mai mulți concetățeni decât orice alt conducător din istorie.

Era ceva maladiv și fanatic în acest personaj care putea să lase impresia de visător abstract, interesat mai mult de poezie decât de intrigi și aranjamente de culise. În realitate, asemeni discipolului său Pol Pot, pentru Mao ființele umane nu meritau niciun respect. Importante erau schemele sale utopice, obsesiile sale doctrinare și mai ales recunoașterea universală a infailibilității geniului său vizionar.

La Conferința comunistă mondială de la Moscova din noiembrie 1957, spre stupoarea unor Hrușciov, Togliatti sau chiar Gheorghiu-Dej, Mao rostea un discurs în care îi critica pe cei ce se temeau de riscul unei confruntări termonucleare. Pentru Mao, dacă prețul „înfrângerii imperialismului” era dispariția unui sfert ori chiar a unei jumătăți din populația lumii, el merita plătit, ținând cont că jumătatea care ar supraviețui va trăi în paradisul comunist. Spence afirmă că, spre deosebire de Hitler și Stalin, Mao era înainte de toate interesat de remodelarea mentală a supușilor săi. Este o distincție care le spune prea puțin celor ce au suferit și suferă efectele catastrofice ale maoismului. Grija pentru echilibrul analitic nu trebuie să ducă, în acest caz, la anestezie etică. Cum spunea John Burns, unul din cei care au recenzat cartea lui Spence pentru New York Times Book Review, nu există scuze și alibiuri convingătoare pentru asemenea atrocități. Trebuie adăugat, în incheiere, că istoricul Frank Dikkoter a publicat, in anii din urmă, cărți esențiale despre ororile legate de „Marele Salt” si de „Revoluția Culturală” (2016), acea ingrozitoare explozie de barbarie anti-culturală. Vorbim despre zeci de milioane de victime. Voi reveni.

Cum poate fi definit secolul XX? Care a fost evenimentul care și-a pus cel mai acut pecetea asupra acestui veac și, așadar, asupra atâtor destine individuale și colective? Primul lucru care poate fi spus este că secolul XX a fost unul al politicii de masă. Ortega y Gasset observă acest lucru în faimosul său eseu despre revolta maselor, anume apariția unui nou tip de politică în care forțe și pulsiuni colective tind să învăluie, să submineze și chiar să domine instinctele și aspirațiile individual-liberale.

Nu trebuie uitat că, la începutul secolului, liberalismul democratic părea să aibă prioritate și că demagogiile populiste erau mai degrabă fenomene marginale (mă refer mai ales la Occidentul dezvoltat din punct de vedere industrial). Radicalismul utopic marxist se calmase oarecum, iar cel mai important partid social-democrat, cel german, acceptase regulile jocului parlamentar. Progresul politic, economic și social era văzut ca indispensabil, iar statul dictatorial, ca un anacronism în curs de inevitabilă extincție. Toate acestea aveau să se schimbe fundamental în urma izbucnirii primei conflagrații mondiale. Războiul a fost catalizatorul deopotrivă al prăbușirii imperiilor tradiționale și al victoriei bolșevismului în Rusia.

Lenin, fondatorul partidului bolșevic, a fost probabil personalitatea ale cărei acțiuni și viziuni au jucat un rol decisiv în configurarea noilor stiluri politice ale secolului. Odată cu Lenin, ideologia, partidul unic conceput ca elită predestinată, propaganda de masă, supremația doctrinei presupus infailibilă și cultul organizației revoluționare devin teme esențiale ale politicii moderne. Liberalismul constituțional rus, oricum fragil, capotează în fața ofensivei bolșevice. Ceea ce face din Lenin personajul poate cel mai influent al secolului este invenția noului model de partid, bazat pe o ideologie cu ambiții transformatoare absolute, întruchipare a corpului social unificat prin excluderea „inamicului de clasă”. „Fără ideologie revoluționară nu există mișcare revoluționară” afirmă Lenin, postulând astfel supremația dogmei.

Leninismul este exacerbarea milenarismului marxist, deci o religie seculară care șterge distincția tradițională dintre cetatea divină și cea pământeană, dintre transcendență și imanență. Salvarea este făgăduită aici și acum. Celebrarea Revoluției și a Istoriei sunt pentru Lenin și discipolii săi teme sacrosancte. În numele utopiei revoluționare a societății fără clase sunt acceptate și chiar promovate metode teroriste de lichidare a oricărei opoziții (politice sau spirituale). Monolitismul cel mai sufocant este decretat virtute revoluționară. Într-un eseu publicat în The New Republic în 1999, Robert Conquest, autorul clasicei lucrări The Great Terror (apărută în traducere românească la Humanitas), afirmă că, dacă un tramvai l-ar fi izbit în chip mortal pe Lenin la Zürich în 1916, soarta omenirii în acest însângerat și turbulent veac ar fi fost complet diferită. Cu alte cuvinte, ducând raționamentul mai departe, așa cum nota Richard Pipes în a sa Istorie a revoluției ruse, fără experimentul bolșevic avansul radicalismului fascist ar fi fost mai dificil ori poate chiar imposibil (Lev Troțki intuise limitele determinismului istoric hegeliano-marxist când scrisese că, dacă Lenin și el însuși nu s-ar fi aflat la Sankt Petersburg în octombrie 1917, revoluția bolșevică nu ar fi avut loc). Martin Malia este de altă părere, susținând că democrația rusă era atât de plăpândă, iar haosul atât de insuportabil, încât o formă sau alta de autoritarism devenise inevitabilă la mijlocul anului 1917.

Revenind la consecințele loviturii de stat leniniste, este adevărat că fascismul a reprezentat o mișcare revoluționară opusă liberalismului, dar nu trebuie uitat că miza inițială a acțiunii fasciste în Italia și Germania a fost legată de opoziția în raport cu acțiunile de tip bolșevic în aceste țări. În plus, modelul de partid, dar și sistemul concentraționar totalitar au fost inaugurate în Rusia leninistă, înainte așadar de a fi imitate și refuncționalizate în experiențele fascismului italian și ale nazismului. Pe scurt, secolul XX a fost secolul luptei dintre totalitarism și democrație, dintre mișcările anti-sistemice întemeiate pe ideologii salvaționiste și sistemele democratic-liberale.

Puciul bolșevic din octombrie 1917, ulterior definit drept o revoluție, a fost acel eveniment care a schimbat categoric cursul civilizației occidentale și implicit al istoriei planetare. Pretinzând că unifică umanitatea în numele unui ideal comunitar, bolșevismul a permis insurecția maselor în politică, a anihilat mecanismele de limitare a guvernământului imaginate de tradiția liberală (separația puterilor, constituționalismul) și a întemeiat un sistem despotic fără precedent în ceea ce privește disprețul absolut și total față de lege.

Când Hitler afirma că Führer-ul este legea, el se făcea în fond ecoul tezei leniniste privind caracterul „neîngrădit de vreo lege al dictaturii proletariatului”. Astăzi, când fascismul și leninismul, ca ideologii și mișcări globale, au suferit înfrângeri colosale, există iluzia că ele au fost simple aberații în istoria acestui secol. În realitate, cum demonstrează lucrările unor François Furet și Claude Lefort, în prelungirea reflecțiilor unei Hannah Arendt ori ale unui Raymond Aron, totalitarismul (în ambele sale ipostaze) a fost (și rămâne) un element al crizei modernității. Firește, există în toată această dramă mai mult decât o singură cauză. Lenin nu ar fi putut influența istoria veacului într-o asemenea măsură dacă nu ar fi exploatat criza mondială, disperarea generată de Primul Război Mondial. La fel, catastrofa nazistă a fost direct legată de efectele acestei conflagrații, de criza parlamentarismului german în anii ’20 și ’30, de rolul nefast al Cominternului în politica stângii germane (obsesia stalinistă privitoare la social-democrație ca „social-fascism”). Aleksandr Soljenițîn avea dreptate în Arhipelagul Gulag când susținea că ideologia a fost acel opium sau, mai bine spus, acea substanță toxică utilizată pentru anihilarea criteriilor morale tradiționale și clădirea unui sistem bazat pe minciună, delațiune, frică și asasinat în masă. Iar Lenin, un elitist iacobin de formulă neo-machiavelică a fost cel care a creat primul partid/stat în care puritatea ideologică este plasată mai presus de orice considerente etice ori sentimentale. Pe scurt, secolul XX, cu ale sale gigantice convulsii și transe ideologice, a fost unul al competiției între mitul totalitar (al revoluției, națiunii sau rasei) și neîncheiatul, mereu amenințatul proiect al individualismului civic.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG