Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Luni 27 martie 2017

Calendar

Ella Goldberg Wolfe (1896-ian. 2000) a fost o ființă fascinantă implicată în marile polemici și frământări politice și intelectuale ale stângii americane și internaționale din secolul XX. Citindu-i la vremea respectivă necrologul din New York Times, mi-am adus aminte o remarcă ironică despre destinul radicalilor de stânga antistaliniști în secolul XX: „Dacă Troțki nu ar fi murit asasinat de agentul lui Stalin în august 1940, el ar fi devenit senior fellow, deci cercetător principal, la Hoover Institution din Stanford, California”.

Ella Wolfe a fost soția și cea mai apropiată colaboratoare a lui Bertram Wolfe (1896-1977), el însuși inițial membru al PC din Statele Unite, care însă a rupt cu stalinismul în anii ’30 și a devenit un adversar ireconciliabil al totalitarismului. Asemeni unui Boris Souvarine sau Victor Serge, ori poate asemeni unui Panait Istrati, înainte de aberanta cotitură spre extrema dreaptă, cuplul Wolfe a simbolizat onoarea stângii democratice, deci a acelor gânditori și militanți care au refuzat să acorde stalinismului alibiul cauzei presupus pure.

Soții Wolfe au fost inițial, alături de un John Reed, Max Eastman, Sidney Hook sau James Burnham, membrii acelei familii internaționale numită de André Malraux a „stângii lirice”. Animați de romantism anticapitalist și de spiritul antifilistin și antiburghez al avangardei culturale din primele decenii ale secolului, ei au salutat revoluția leninistă drept un început de eră emancipatoare. Spre deosebire de atâția militanți fanatici care și-au interzis îndoielile, ei au înțeles însă foarte devreme că bolșevismul era o temniță pentru spiritele libere și că disciplina leninistă nu era altceva decât o mască pentru instituirea unei dictaturi polițienești de o colosală brutalitate. Scurta perioadă petrecută la Moscova în 1929 i-a lămurit definitiv pe Bertram și Ella Wolfe în legătură cu natura totalitară a comunismului. Identificați drept potențiali inamici de către poliția secretă stalinistă, cei doi aveau să fie ținuți timp de șase luni în domiciliu obligatoriu, până când au fost eliberați în urma intervenției unuia dintre milionarii „roșii” angrenați în comerțul cu Uniunea Sovietică.

După revenirea în Statele Unite, Ella Goldberg refuza să-și denunțe soțul (exclus din partid) și devenea ea însăși ținta atacurilor comuniste. În anii care au urmat, soții Wolfe au continuat să militeze în rândurile stângii antidictatoriale, antifasciste și antistaliniste. Cartea lui Bertram Wolfe, Three Who Made a Revolution (despre Lenin, Troțki, Stalin), a devenit o lucrare clasică de interpretare a bolșevismului și a luptelor pentru mantia lui Lenin desfășurate cu ferocitate în anii ’20 în Rusia. Ruptura lor ireversibilă cu orice mișcare organizată a stângii s-a produs după semnarea infamului pact sovieto-german din 1939, când nu mai putea exista niciun dubiu privind natura criminală și cinic-oportunistă a stalinismului. Pentru soții Wolfe, ca și pentru Orwell, Koestler ori Manès Sperber, semnarea pactului semnifica o catastrofă morală, abandonarea de către Kremlin a idealurilor antifasciste și deconspirarea adevăratei naturi a stalinismului.

Prietenă a cuplului Diego Rivera-Frida Kahlo, Ella Goldberg a fost la curent cu relația intimă dintre artista suprarealistă mexicană și Lev Troțki. Necrologul din New York Times sugerează chiar că arhiva ei ar conține anumite scrisori de dragoste, considerate distruse, trimise de revoluționarul în exil Fridei Kahlo. Cuvintele lui Manès Sperber par să fi fost anume scrise pentru personaje precum Ella Goldberg Wolfe: „Vom fi cimitirele ambulante ale amicilor noștri asasinați”.

În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Ella Goldberg a predat cursuri de literatură la școli publice și la Hunter College din New York. Mereu alături de Bertram Wolfe, ea a participat la activitatea acestuia de demascare a crimelor staliniste. Wolfe a fost în 1956 editorul volumului de analiză critică a Raportului Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS. La începutul anilor ’60, cei doi se mută în California, unde Bertram devine cercetător la Hoover Institution, această citadelă a gândirii conservatoare. În realitate, asemeni lui Sidney Hook, nici Bertram, nici Ella Wolfe nu au renunțat la viziunea lor critic-emancipatoare. Anii petrecuți la Hoover Institution au permis transformarea casei lor într-un laborator de discuții privind natura stângii și a dreptei în secolul radicalismelor utopice. Generații de studenți doctoranzi de la Stanford și alte universități din zonă s-au bucurat de generozitatea intelectuală a acestui formidabil cuplu. După dispariția soțului ei în 1977, Ella Goldberg Wolfe a continuat să fie prezentă în dezbateri, reamintind diverșilor naivi și căutători de iluzii unde pot duce utopiile eliberării totale și susținând pozițiile de politică externă ale administrației Reagan. În toți acești ani, Ella Wolfe s-a bucurat de prietenia cunoscutului fizician anticomunist Edward Teller. Staliniștii impenitenți au privit acțiunile soților Wolfe drept expresii ale renegării, ale abjurării idealurilor revoluționare. În realitate, Ella și Bertram Wolfe au rămas fideli până la capăt crezului lor umanist. Nu ei, ci zeloții leniniști sunt cei care au maculat idealurile socialismului democratic.

Scriitorul Mihai Novicov, aflat împreună cu delegația (plecată la Moscova în 1957) pe post de secretar tehnic/interpret, a lăsat posterității un document crucial pentru înțelegerea structurii puterii în PMR în anul 1957, deci într-o situație de răscruce în contextul comunismului mondial. Scris imediat după accidentul care l-a costat viața pe Preoteasa (și în care au murit și piloții sovietici ai avionului respectiv), volumul Moartea lui Grigore Preoteasa se remarcă prin sobrietate și efortul de a capta cu precizie fiecare detaliu.

După 1989, pe fondul marilor convulsii din România postcomunistă, Novicov a revăzut acest text, adăugând note menite să nuanțeze și să clarifice multe din altminteri laconicele referințe ale manuscrisului original. Intrat de tânăr în mișcarea comunistă, campion al proletcultismului în anii ’50, marginalizat după divorțul lui Dej de Moscova, Novicov a încetat din viață în 1992, la vârsta de 78 de ani. A făcut parte dintr-o generație care a transformat alibiul antifascismului în argument pentru fanatismul bolșevic. L-a prețuit (cu anumite rezerve târzii) pe Dej, însă l-a disprețuit și detestat pe Ceaușescu, despre care a scris aceste memorabile rânduri ce reclamă o analiză aparte: „Ceaușescu a început ca un tânăr comunist convins și devotat cauzei și a terminat ca un dictator odios, anticomunist, fascist”.

Ceea ce reiese din carte este o mare admirație pentru Preoteasa, în care Novicov pare să fi întrevăzut, asemeni multor alți ilegaliști, figura pregătită de Dej pentru a-i succeda la conducerea PMR. E greu de precizat dacă Dej chiar se gândea în 1956-1957 la succesiune. Mai degrabă este de imaginat că era vorba de cooptarea în conducerea PMR a unui intelectual autentic, provenit din majoritatea etnică, element esențial mai ales după expulzarea din Biroul Politic a lui Miron Constantinescu. Apoi, să nu uităm că Preoteasa nu a manifestat după 1944 vreo înclinație eretică, ci, dimpotrivă, s-a menținut mereu pe linia lui Dej. Pe de altă parte, Dej era conștient că între protejații săi, Ceaușescu și Preoteasa, distanța intelectuală era astronomică. Cei doi, care se cunoșteau bine din lagăr, evadaseră împreună de la Târgu-Jiu, cu o lună înaintea lui 23 august. Anumite surse afirmă că în această perioadă Nicolae Ceaușescu și Grigore Preoteasa s-au adăpostit în locuința mamei prietenei (apoi soției) lui Grigore, Ecaterina (Kati), militantă de origine maghiară, nepoată a lui Ștefan Foriș. După război, sora lui Kati, Iluș, a fost măritată, până la prematura-i dispariție în urma unui cancer, cu Petre Năvodaru (ulterior socrul lui Paul Goma, Năvodaru fiind el însuși un personaj despre care ar merita scris un eseu).

În concluzie, pentru Ceaușescu și Răutu, Grigore Preoteasa ar fi putut reprezenta în anii următori un rival redutabil, în special datorită relației privilegiate cu primul secretar. Lipsit de bază în aparat, el avea în plus handicapul staturii intelectuale, aprioric suspectă pentru comisarii leniniști. Nu era omul agapelor cordiale și al loviturilor pe la spate. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă ipoteza că Preoteasa ar fi putut deveni, sub patronajul lui Dej, un fel de număr doi în partid, în special pe fondul agravării conflictului cu Moscova și al inițierii unui titoism în stil românesc. Era suficient de inteligent și de autoironic ca să nu ajungă vreodată la excesele lui Nicolae Ceaușescu.

Alternativa Preoteasa, curmată tragic în noiembrie 1957, nu ținea de un alt proiect politic, ci de un alt stil. Comunist convins, asemeni unui Pătrășcanu, el nu avea pulsiuni paranoidale, nu era resentimentar și nu savura dogmatismul ruinător al stalinismului dezlănțuit. Distincții aparent minore, dar care, în istoria politică a comunismului, s-au dovedit adeseori esențiale. Momentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcției de Propagandă și Cultură (iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorate în detaliu. Tot astfel, moartea lui Preoteasa a fost folosită de același Răutu pentru a se reinstala pe postul de țar ideologic...

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG