Linkuri accesibilitate

Ostaticul perfect, cultura


Mass-media anunţă că jihadiştii din Organizaţia sunnită Statul Islamic tocmai au aruncat în aer două monumente istorice – culmea: chiar două mausolee musulmane! – din Palmyra, un oraş fondat la sfârşitul mileniului 3 î.Hr., ale cărui ruine, bine păstrate, din epoca elinistică şi romană se află sub protecţia UNESCO. Ceva mai înainte, aceiaşi fanatici religioşi au devastat Muzeul de Antichităţi din Mosul, tot ei filmând cum sparg cu baroasele capetele unor statui sumeriene, cum fac ţăndări vestigii ce-au supravieţuit timpului, nu şi barbariei vremurilor noastre. Vestea proastă este că întreg situl anticei Palmyra se află sub controlul Organizaţiei Statul Islamic, încă din luna mai; între timp, vajnicii luptători n-au stat degeaba: au minat oraşul antic de la un capăt la altul, ameninţând să-l detoneze – ceea ce au şi început să facă, de fapt. Nu ar fi o premieră – suficient să ne amintim cum talibanii au tras cu tunul în cele două statui gigantice, tăiate în stâncă, ale lui Buddha (între paranteze fie spus, personajul istoric Buddha (c. 560 – 480 î.Hr.) a venit pe lume cu circa un mileniu înaintea lui Mahomed (c. 570 – 632), iar învăţătura lui s-a răspândit în toată regiunea, (ceea ce înseamnă că din p.d.v. istoric ar avea întâietate în Asia Mijlocie), tot ei având grijă să difuzeze imaginile „carnagiului cultural” la fel cum o fac ori de câte ori execută, în faţa camerei de luat vederi, vreun ostatic occidental. Într-un cuvânt, la ora actuală jihadiştii deţin un ostatic de lux, antica Palmyra, care nu cere de mâncare, nu ameninţă să evadeze, rezistă stoic în orice condiţii, şi pentru care lumea civilizată ar fi gata să plătească un preţ bun…

Şi la noi, cum stau lucrurile? Încă nu-mi pot imagina cum fanaticii religioşi ai episcopului Marchel, să zicem, ar ocupa situl Orheiului Vechi, ameninţând să distrugă vestigiile din perioada Hoardei de Aur, bunăoară, dar precedente oarecum similare – marşuri şi acţiuni de protest în faţa cinematografului „Patria”, pentru a interzice difuzarea filmului Codul lui Da Vinci, de pildă – au avut deja loc. (Dacă mă gândesc mai bine, însuşi timpul – mai exact, perioada de independenţă a Republicii Moldova – a luat ostatic cultura, în primul rând monumentele istorice: lista pierderilor arhitecturale doar din municipiul Chişinău întrece cu mult numărul de biserici construite ad-hoc, dar despre asta cu altă ocazie, mai amănunţit…)

Alte forme de a lua ostatic cultura, s-a dezvoltat în R. Moldova în ultimele două decenii, printre care şi „arvunirea” unor nume sonore în perioadele campaniilor electorale – mai puţin, în actualele alegeri regionale şi municipale; oare de ce?! –, uniunile de creaţie ajungând un fel de „brigăzi de agitaţie” ale cutărui sau cutării partid, mai exact lider de partid. Faptul că, ani de ani, Vlad Filat, preşedintele PLDM, sponsorizează premiile – votate de un juriu ales, şi nu pe linie de partid! – Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar acum şi bursele – consistente! – de creaţie, nu este oare o formă de a avea la mână scriitorii?! Nu aşa şi-a început cariera publică un alt personaj – nomina odiosa – al vieţii noastre politice, prin sprijinirea „dezinteresată” a artiştilor prin fundaţia Edelweiss?!...

Toate acestea mi-au venit în minte răsfoind recentul număr al revistei Sud-Est cultural, nr. 2/1015, ce publică dezbaterile Colocviului: „Cultura în democraţie: opţiuni şi contradicţii”, la care participă cu comunicări Vitalie Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Mircea V. Ciobanu, Mariana Jitari, Irina Nechit şi Lucia Ţurcanu (de citit, toate, cu luare aminte). La fel de interesantă mi se pare ancheta Sud-Est, la care răspund Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Leo Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu, Gheorghe Erizanu, Liliana Armaşu şi Maria Pilchin. Voi cita două fragmente, primul din intervenţia lui Eugen Lungu care, după ce arată cum stăteau lucrurile cu „politica de excelenţă în cultură” din cele mai vechi timpuri (exilarea lui Ovidiu, întemniţarea lui Torquato Tasso, darea afară din Uniunea Scriitorilor a lui Boris Pasternak, expulzarea din ţară a lui Aleksandr Soljeniţân etc., etc.), ajunge şi la „oile noastre”: „…astăzi artiştii sunt supralicitaţi mai ales în perioada alegerilor. Atunci li se făgăduieşte marea şi sarea (unii chiar au încasat zeci de mii de parai pe tema asta!), pe urmă sunt lăsaţi să se descurce cum pot. V. Voronin a ştiut să-i ademenească pe unii cu tiraje mari ale operelor, pe alţii cu milionul. O adevărată meritocraţie nu a existat aici la noi niciodată şi nu ştiu dacă va exista. De regulă, înţelegerea se face ca între şnapani – îţi dau ca să-mi dai…”; cel de-al doilea, din succintul text al lui Nicolae Negru: „Orice politică culturală care angajează statul este dependentă de cheltuielile publice. Din acest punct de vedere, a vorbi azi despre o politică culturală a excelenţei în RM e ca şi cum ai vorbi despre alimentaţia sănătoasă într-o familie cu venituri mult sub nivelul de subzistenţă. Cu circa 8 euro cheltuiţi pe cap de locuitor, cu nici o zecime de procent din PIB cheltuieli pentru cultură din bugetul public în RM, discuţia respectivă ar fi un exerciţiu de retorică în sine, rupt complet de realitate”. Ca să fie mai concludent, Nicolae Negru ataşează un tabel al Cheltuielilor Publice în domeniul Culturii în unele ţări europene, 2000-2010/12, din care aflăm că Norvegia acorda, în 2012, 534 euro pentru cultură pe cap de locuitor, Austria – 286 euro, Suedia – 274 euro, Olanda – 267 euro, Estonia – 176 euro, în coada listei fiigurând Moldova, cu 7,9 euro şi un % din PIB de numai 0,08 la sută. Aşa că nu avem nevoie de jihadişti, nici de talibani – cele 0,08% ţin ostatică, în continuare, cultura noastră, atâta cât a mai rămas…

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG