Au existat personaje în istoria dictaturii comuniste care au știut să stea mereu în umbră, dar au participat la toate acțiunile importante ale regimului. Subterana stalinistă, cu al ei fanatism fără margini, era mediul în care prosperau, se simțeau in acest microcosm al devotamentului orb precum peștele în apă. Între aceste figuri, trebuie amintit veteranul cominternist Gheorghe Stoica. Născut în 1900 la Dorohoi, tânărul muncitor Moscu Cohn a fost printre întemeietorii Partidului Comunist din România, secție a Internaționalei Comuniste. A mers în URSS, a învățat limba rusă, a absolvit, asemeni unor Constantin Pîrvulescu, Iosif Chișinevschi, Nicolae (Miklos) Goldberger, Petre Borilă, Ecaterina Abraham (apoi Borilă ), Eugen Iacobovici, Vanda Nicolschi, cursurile Școlii Leniniste. În 1932-1933, a fost delegat de conducerea PCdR să activeze în mediile ceferiste. Se lăuda peste ani că el a fost cel care l-a adus pe Gheorghiu-Dej în partid. Cultiva stilul tenebros, controla resursele financiare ale micii secte staliniste din România.
Sfătos și locvace, cu aparență de om mereu binevoitor, era de fapt un intrigant perfect, suspicios, invidios și ranchiunos. A plecat în Spania în timpul Războiului Civil, a fost comisar politic în cadrul Brigăzilor Internaționale, se ocupa cu vânarea ereticilor. Alții erau carne de tun, el, asemeni unor Walter Ulbricht, Ernő Gerő si Vittorio Vidali, se ocupa de dosare. Era expert in demascări. Apoi a ajuns la Moscova, unde, în anii războiului, a lucrat împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă și Valter Roman în aparatul Cominternului. Îi cunoscuse bine pe militanții refugiați și executați în URSS în anii Marii Terori: Elena Filipovici, Alexandru (Sașa) Dobrogeanu-Gherea, Imre Aladar, Eugen Rozvan, Timotei Marin, Elek Kőblős, David Fabian, Marcel Pauker (Luximin), Gilbert Moscovici. A participat cu fervoare la luptele fracționiste care au măcinat PCdR în 1928-1929.
Pentru sovietici, Gheorghe Stoica era un om de mare încredere. S-a căsătorit cu o rusoaică (asemeni lui Alexandru Bârlădeanu). A revenit în țară cu pseudo-divizia "Horia, Cloșca și Crișan", a fost imediat integrat în aparatul militar și politic. Dej îl consulta în chestiunile vitale, punea mare preț pe opiniile lui Stoica. Nu se iubeau, dar de fapt nu exista nicio loialitate reală în acea formațiune mafiotică. Aveau interese comune, le urmăreau împreună. Între acestea, debarasarea de Ana Pauker și Vasile Luca. Membru al CC al PMR, Stoica a condus organizația de partid București între 1950 și 1953. Obsesia sa era întărirea vigilenței și pedepsirea exemplară a deviaționiștilor. În 1950, Stoica și soția sa, Marusea, au adoptat un băiat numit Alexandru. A deținut numeroase funcții în aparatul de stat pe linia coordonării sfaturilor populare, a fost ambasador în RDG. Suferea imens că Dej nu-l propulsase în Biroul Politic, dar a continuat să-l slujească pe Dej fără urma de ezitare.
Odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, a început un nou capitol în cariera lui Stoica. Cum noul secretar general suferea de un teribil complex de inferioritate în raport cu ilegaliștii proeminenți, l-a promovat pe Stoica în Comitetul Executiv și l-a numit în Consiliul de Stat. Apărea în prezidii ca exponent al tradiției revoluționare și ca garant al autenticității pretențiilor eroice ale liderului PCR. În 1967, a fost, împreună cu Vasile Patilineț, șeful comisiei care pregătea, în maxim secret, reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și debarcarea lui Alexandru Drăghici. A fost extrem de virulent în discuțiile cu foștii anchetatori, mima indignare și se prefăcea că nu știuse nimic despre acele orori.
Se despărțise de Marusea, locuia singur cuc într-o vilă din cartierul Primăverii. Nu avea prieteni. N-a mișcat niciodată un deget pentru cineva, era onctuos și umil cu familia Ceaușescu, arogant și irascibil cu colaboratorii de la Consiliul de Stat. După ce-i cântase osanale lui Gheorghiu-Dej, nu s-a sfiit să fie printre cei mai vocali detractori ai săi în timpul Plenarei din aprilie 1968, acel travesti de de-stalinizare. Ceaușescu îl lua cu el în călătoriile în URSS, îl folosea în discuțiile cu delegațiile partidelor comuniste din Vest. Asemeni unor Ștefan Voicu și Valter Roman, era dispus să aprobe cu entuziasm orice acțiune a liderului absolut. Stoica a făcut parte dintr-o generație pentru care partidul nu poate greși, iar partidul însemna secretarul general. Nu a scris memorii, nu s-a confesat nimănui. A dus cu el în mormânt, în 1976, nenumărate amintiri despre mlaștina morală a stalinismului european.
