Linkuri accesibilitate

Centenarul Roland Barthes


Două premii Nobel pentru Literatură într-un deceniu (J. M. G. Le Clézio în 2008 şi Patrick Modiano în 2014), ca să dau un singur exemplu – Republica Literelor franceze nu are de ce să se plângă, ba chiar îşi poate permite luxul s-o ţină din aniversare în aniversare. După centenarul lui Romain Gary (1914-1980), din 2014, anul 2015 este consacrat centenarului lui Roland Barthes (1915-1980), o serie de simpozioane şi conferinţe ştiinţifice anunţându-se în lumea întreagă, şi în primul rând în Hexagon.

Unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Roland Barthes, Eric Marthy ţinea acum cinci ani, pe 9 februarie 2010, la Collège de France, o conferinţă intitulată Roland Barthes, la littérature et le droit a la mort, publicată în martie acelaşi an la editura Seuil. Un text scurt, de numai 50 de pagini, din care citez un fragment: „Acest «din ce în ce mai puţin de scris» este totuşi scriitură. Ba chiar s-ar putea afirma că acest «din ce în ce mai puţin de scris» este probabil însăşi scriitura, dacă am cădea de acord cu Barthes că rolul scriitorului nu constă, conform poncifului literar, să exprime inexprimabilul, ci din contră să nu exprime exprimabilul; scriitorul nu trebuie deloc să «smulgă» un verb tăcerii, ci să reducă la tăcere, până aceasta devine complet asurzitoare, ceea ce nu încetează să vorbească, să facă zgomot, să flecărească în el, în jurul lui, şi care este Totalitatea limbajului funcţionând de unul singur. În acest sens, Barthes se apropie de un alt rareficator de cuvinte, Mallarmé, ceea ce explică fără îndoială proximitatea fascinantă a Jurnalului său de doliu de experienţa trăită de Mallarmé odată cu doliul său esenţial…”

Roland Barthes (1915-1980)
Roland Barthes (1915-1980)

Banalitatea unei experienţe de viaţă – cea mai cumplită din câte se poate imagina, mai cu seamă în cazul unui fiu iubitor care nu a părăsit niciodată căminul părintesc, şi anume pierderea mamei – se întoarce, sub pana lui Roland BARTHES, într-un eveniment literar major (adevărat, la distanţă de 3 decenii de la ultima notă scrisă, în 15 septembrie 1979, şi 29 de ani de la moartea autorului, în martie 1980): Jurnal de deuil vede lumina tiparului pe 5 februarie 2009, la Editura Seuil, stârnind imediat o vie polemică. „Barthes – Ultimul strigăt”, titrează presa din Hexagon. „Cât timp trebuie să treacă de la moartea autorului, se întreabă editorialistul de la Liberation, pentru a face publice scrierile sale intime?” Deloc retorică, întrebarea, şi asta fiindcă François Wahl, prietenul şi ex-editorul lui Roland Barthes, a contestat violent publicarea celor două texte inedite – în aceeaşi zi de 5 februarie 2009, Editura Bourgois scoate Carnets du voyage en Chine, conţinând notele de călătorie ale autorului Gradului zero al scriiturii în China maoistă, din mai 1974 –, pe motiv că aceasta ar constitui un „derapaj” (chit că apar cu acordul lui Michel Salzedo, fratele şi executorul testamentar al lui Barthes!), însemnările postume ţinând de stricta intimitate a scriitorului. Nu este singura polemică din Franţa ultimilor decenii privitoare la publicaţiile postume: seminarele lui Lacan, autobiografia lui Althusser, ineditele lui Foucault provoacă mânia unora şi entuzisamul altora.

Redactat esenţialmente la Paris şi la Urt, între 26 octombrie 1977 şi 15 septembrie 1979, Jurnalul de doliu conţine 330 de fişe, aşezate în ordine cronologică, titlul aparţinând lui Roland Barthes. În ce măsură însă aceste note alcătuiesc un text de sine stătător? Eric Marty, discipolul lui Barthes, iar mai încoace şi omul care i-a îngrijit Oeuvres complètes, în 5 volume, la Seuil, este categoric: „Avem un titlu, un act de nominalizare. În opinia mea, nu-i vorba de o efuziune, ci de un proiect de scriitură în toată puterea cuvântului”. La rându-i, Maurice Nadeau, directorul de la Quinzaine litteraire, ţine să nuanţeze lucrurile: „Notaţia nu este încă o scriitură. Am putea doar să ne imaginăm ce ar fi putut deveni [acest jurnal]”. Şi unii şi alţii îl consideră mai degrabă un fel de scriere-palimpsest: nu atât o „ciornă” a Camerei luminoase, cât arhiva unei cărţi ce nu există (romanul proiectat Vita nova, niciodată scris, dar din care va rezulta cursul său pentru Collège de France, „La Préparation du roman”), în continuarea Fragmente-lor dintr-un discurs îndrăgostit. „Tocmai aici rezidă frumuseţea acestui jurnal de doliu: el apasă cumplit, ca o piatră de moară, totodată însă conţine germenele unor cărţi, proiecte, dorinţe”, observă Marielle Macé, cercetătoare la CNRS, în Le Monde. Idee dezvoltată de Gilles Macassar, în Telerama: „Departe de a se reduce la venerarea, de către un fiu homosexual, a unei figuri feminine idealizate, acest imn al dragostei materne celebrează, în egală măsură, valoarea pe care o incarnează, în ochii lui Roland Barthes, Mama şi Literatura: nobleţea.”

Nu pot să nu amintesc aici că Roland Barthes a supravieţuit Jurnalului său de doliu doar câteva luni (ultima notă datează din 15 septembrie 1979), pe 25 februarie 1980 autorul Gradul-ui zero al literaturii fiind lovit de o camionetă, pentru ca pe 26 martie să se stingă la spitalul Pitié-Salpêtrière de la Paris. E ca şi cum odată cu punerea punctului final în scrierea prin care îşi lua zilnic (uneori, de mai multe ori pe zi!) rămas-bun de la mama, din 26 octombrie 1977 până pe 15 septembrie 1979, şi fiul tace pentru totdeauna. O tăcere cât se poate de grăitoare…

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG