miercuri, octombrie 01, 2014 Ora Locală 21:18

Blog / Blog Audio: Vladimir Beşleagă

Romanul „Voci” - Capitolul 8 (partea a VI-a)

În care cerşetorul se confruntă cu dublura sa.

x
Eu: Subiectul este scurt. Poate că... o pagină, poate o pagină şi jumătate. Pentru că atunci când faci un proiect nu e cazul să te extinzi prea mult. Nimeni n-o să te citească. Deci, mai întâi şi întâi, mă voi porni pe jos, desigur, cu aspectul exterior modificat. O să-mi pun un alt chipiu, cu cozorocul pe ochi. Sau poate o pălărie veche. O să-mi iau un baston. O să-mi lipesc nişte mustăţi. O să şchiopătez de piciorul drept sau stâng – n-are importanţă. Poate şi de ambele! Şi aşa voi porni spre zona centrală a oraşului. Să văd unde este cel mai mare flux de trecători. Unde este loc liber. Unde e terenul mai puţin supravegheat de poliţai, de sergentul de stradă. Apriori se ştie că asta este în zona centrală, în preajma Pieţei Centrale alimentare. În preajma Gării auto. Un perimetru de mai multe sute de metri pătraţi, poate kilometri. Aici e musai să-mi aleg un loc. Îl voi prefera pe cel de pe strada Tighinei colţ cu Ştefan cel Mare şi Sfânt, fie mai la vale de Piaţa Centrală, fie mai la deal, fie chiar în segmentul Pieţei Centrale. Aici e locul cu vad, cel mai profitabil loc. Însă, aşa cum reiese din dialogul meu cu respectivul personaj, voi fi agresat de anumiţi indivizi care deţin controlul asupra acestei zone şi care vor pretinde de la mine taxă. Eu însă mă voi zburli şi le voi răspunde categoric: „Nu achit nici o taxă! Este dreptul meu – este munca mea!” Atunci voi fi bruscat, izbit, bătut... Mă voi retrage în bârlogul meu, voi sta câteva zile, îmi voi linge rănile şi voi ieşi iar. Dar deacuma în altă parte, în altă zonă. De data aceasta voi acţiona cu mai multă precauţie. Voi avea grijă să am şi eu un fel de ordonanţă care îndată ce simte că se apropie pericolul să-mi semnalizeze promt, pentru ca eu să-mi strâng catrafusele şi – să mă mut. Sau să mă pregătesc de ripostă dacă e un tip mai slăbănog, mai pirpiriu ca să-l fugăresc eu pe el. Pentru că trebuie să ştii că şi în cerşetorie ca şi în orice meserie curajul se cere în primul rând.
Tu: Cum adică, curajul? Dacă aici trebuie cerşind să stârneşti în om mila?
Eu: Da, să provoci mila – prin aspectul exterior, dar şi prin voce. Dar în special prin întinsul mâinilor, prin tremuratul picioarelor sau al capului...
Tu: O, dar eşti artist! Ai însuşit meseria bine!
Eu: Sigur că da! Nu sânt eu lipsit de imaginaţie. Am... am... intuiţie... am... am... toate cele!
Tu: Şi mai departe? Mai departe ce spune subiectul d-tale?
Eu: Nimic deosebit. Cerşitul ca cerşitul, dar vezi care-i chestiunea. Finalul acestui subiect este colosal! Absolut uluitor!
Tu: Uluitor în ce sens?
Eu: În sensul că... de la o vreme, cerşind eu aşa o zi, două, trei, o lună, deacuma când să fac primele totaluri ca să văd cât am câştigat iată că... apare şi se aşază lângă mine, fără să-l fi observat de la început, se aşează lângă mine un alt personaj care, fără a rosti o vorbă, în deplină tăcere, face exact ceea ce fac eu. Ori, poate spune exact ceea ce spun eu, numai că eu nu-l aud, mă aud numai pe mine. Poate din cauza că are exact aceeaşi voce pe care o am eu. Ia aceeaşi poză pe care o iau eu. Şi să vezi tu că oamenii, trecătorii, din marea lor milă şi îndurare, când trec pe lângă mine, îmi aruncă mie câte un bănuţ, iar uneori şi câte un leu... şi-i pun şi lui câte un bănuţ, ba şi câte o hârtie de un leu! Atunci am început să mă gândesc: dar ce-i cu asta? Eu vorbesc, eu cerşesc, iar el se înfruptă din munca mea! Dar nu vroiam să mă uit la el.O dată când am tras cu coada ochiului spre dânsul, cum m-am uitat, m-am înspăimântat, m-am îngrozit: el semăna exact cu mine! Aceeaşi şapcă cu cozoroc, aceleaşi mustăţi, aceleaşi mâini tremurate, aceleaşi picioare răsucite, aceeaşi şapcă bineînţeles pusă jos cu gura în sus (că noi aveam două şepci: una pe cap şi una jos, nu ştiai, da, noi aveam patru şepci)... Da, şi el, neobrăzatul, se aşeza lângă mine şi... cerşea şi el! Aduna şi el părăluţe! Ia uite: în loc să am eu de două ori pe atâta, el îşi ia lui din banii mei. O dată m-am stropşit la el: „Mă! Da tu cine eşti? Şi ce cauţi aicea? Nu poţi să-ţi găseşti colţul tău? Du-te acolo şi cerşeşte, ce-ai venit lângă mine?” Da el ştii ce-mi spune? Zice: „Mă! Dar tu cine eşti? Da tu ce cauţi?... Da tu cine eşti? Tu ce cerşeşti lângă mine? Nu poţi să te duci la alt colţ?” – Eu zic: „Mă! Tu! Tu! Tu! Tu ştii cine-s eu, mă?” Da el: „Da tu ştii cine-s eu, mă?” Exact cum spuneam eu, aşa spunea şi el! Exact ce ziceam eu, exact aceea zicea şi el!” „Măi! Zic, când te-oi otânji o dată!” Nu reuşesc să termin vorba, da el şi el: Măi, când te-oi otânji o dată!”Eu mă îndârjesc, ridic bastonul în sus, şi el ridică bastonul în sus! Şi atunci am... înlemnit! Stai, măi, că aista, aista nu-i decât... dublura mea! Aista nu-i decât sosia mea!
Tu: Cum adică, dublura? Dublura şi sosia. Dublura este ceva care ţine de domeniul psihic, de domeniul spiritului, pe când sosia este cu totul altceva. Nu poţi să descifrezi asemenea lucruri, doar eşti un om citit? Sosia este un om real, un tip în carne şi oase.
Eu: Să ştii că şi mie aşa mi s-a părut la început. Nu puteam să pricep: ori îi dublura mea, dublul meu ori îi sosia mea? Şi când am dat eu... când am făcut eu trosc! cu bastonul în capul lui, el unde face: trosc! cu bastonul în capul meu! Atunci mi-am dat seama deacuma că nu-i o dublură! nu-i dublul meu ci este sosia mea! Îl apuc de gât, zic: !Mă! Tu cine eşti?” Da el zice: ce nu mă cunoşti?” – „Cum, bre, să te cunosc? De unde te-ai iscat şi tu?... pe lumea asta?” El zice: „Eu demult îs iscat. Şi demult te caut! De unde ai apărut tu? Zice el: eu sânt văru-tău din sat. Ce, m-ai uitat, zice?” – „Cum, văru-meu, bre? Parcă erai plecat nu ştiu unde, pe urlaţi, în lume?” – „Păi, da, zice el, am fost plecat, dar m-am întors... Acolo am încercat eu să câştig nişte bani şi... n-am mai putut agonisi nimic şi m-am întors înapoi, în sat... Dar am aflat că tu aicea te ocupi cu... eşti mare barosan... te-am urmărit ultimul timp şi am văzut că ţi-ai găsit o meserie bună şi... am hotărât să fac şi eu ca tine!” – „Hă-hă-hăăăă! Tu eşti, mă, tu eşti mă Costică? Măăă, ce dracu, breee, n-ai putut să rămâi acolo, ce-ai venit aici să mă încurci?!” El zice: „Cum, adică, să te încurc? Poate că eu am venit să te ajut?” Eu: „Ce să mă ajuţi, mă? Ce să mă ajuţi – tu nu vezi că... ce mizerie în oraşul ăsta? Crezi tu că nu-s destui cerşetori în metropola asta? Ai mai venit şi tu să completezi rândurile. Mai bine te-ai duce undeva.” El: „Unde să mă duc? N-am unde. Că am fost şi prin Portugalia şi prin Polonia şi prin Rusia, peste tot, am mâncat bătaie şi iaca, m-o cotonogit şi pe mine ca şi pe tine...” Eu: „Dar ce, eu îs cotonogit, bă? Eu îs om respectabil, bă... Eu... numai... tu vezi... eu... numai aşa tremur... îmi tremură mâinile... ceva... că altfel nu-ţi dă nimeni nimic, bă!” El zice: „Da şi eu... euu... nu-s detot cotonogit, numai oleacă cotonogit, dar mă mai prefac... şi aşa noi amândoi, zice, dacă am pune fiecare cotonogeala lui mână de la mână, câte oleacă, ar ieşi o cotonogeală maaare! Atunci să vezi câştig...” Eu unde strig: „Tot amu să te cari de aici, bă, cu sfaturile tale!” El: „Unde să mă car? Cum să mă car? Eu nu pot să mă car – nu-i chip!” – „Dar de ce, mă?” – „Pentru că eu îs... ca şi tine, bre! Eu îs aşa... iaca şi numele meu îi tot aşa, şi numele de botez şi numele de familie. Şi... eu... nu mai pot trăi aşa când ştiu că şi tu trăieşti!” Eu: „Cum adică nu poţi tu trăi?” – „Apoi, iaca, cum ceva, undeva, cineva scrie sau... spune şi zice pe nume, nu se ştie care din noi doi anume, despre care spune ori scrie, că noi sântem doi, vezi? Tu eşti exact ca şi mine şi eu exact ca şi tine, vezi? Şi, zice: Mă! Unul din noi trebuie să piară!” Eu: „Cum adică: să piară? Nu cumva vrei să zici că eu... trebuie să mor?” El zice: „Dapoi ce-ţi mai rămâne de făcut? Destul ai trăit şi mi-ai încurcat zilele şi viaţa de n-a fost chip să-mi croiesc şi eu un loc pe lumea asta. Numai din cauza ta!” Eu: „Cum, adică, din cauza mea , bre?” – „Da! Din cauza ta, zice el. Din cauza ta eu n-am linişte şi pace aici – dintotdeauna când se aude ceva în lume, se spune, zice: iaca. Mă, Costică aista, Costică Mărari ori Morari, nu ştiu cum, zice Costică acela Morari aista... măcar dacă ar fi clar: Mărari ori Morari, dar aşa?.. ai auzit, zice, ce-o păţit de l-o cotonogit rău de tot... Şi iaca aşa eu nu-mi găsesc loc pe lumea asta – eu n-am linişte! Ori pe unde am umblat, peste tot am ştiut că tu eşti şi eşti exact cum îs eu şi tu... Tu îţi atragi tot norocul asupra ta, dar mie îmi rămân belele, eu îs cel mai afurisit, mai blestemat. Aşa că... trebuie să mori!” – „Cum, bre, să mor, bre? De ce să mor?” – „Da, să mori! Dacă nu mori singur, de bună voie, te omor eu!” – „Uite-al dracului, bre! Tu să mă omori? Noi, verişori, amândoi, şi chiar de purtăm acelaşi nume şi semănăm leit unul cu altul ca-n oglindă?... Tu să mă omori pe mine, bă?” O dată ridic bastonul şi fac – poc! în capul lui! Dar înainte de a face eu trosc! cu cârja în capul lui, el ridică bastonul şi face cu cârja: pleosc! în capul meu! Iac-aşa, iac-aşa verişori! Iac-aşa dublură! Iac-aşa sosie!

Taguri Blog audio,Romanul Voci,Vladimir Beşleagă

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate