joi, noiembrie 27, 2014 Ora Locală 22:36

Blog / Traian Ungureanu

Stalingrad - după 70 de ani (I)


Primul și singurul lucru cert care se poate spune despre Stalingrad e: inimaginabil. Între toate ororile războaielor, bătălia de la Stalingrad rămîne abisul din abis - măcelul militar suprem de pe Frontul de Est, terenul celei mai cumplite căderi cunoscută în istoria violenței armate a umanității sau, mai degrabă, a inumanității. Episoade de o atrocitate comparabilă s-au înregistrat, poate, în teatrul de război din Pacific dar durata și amploarea coșmarului americano-japonez sînt limitate. Comparațiile în materie de sînt, oricum, indecente și inutilizabile. Bătălia de la Stalingrad a atins, însă, esența inumanității pure. Între august 1942 și februarie 1943, șase luni de apocalips premeditat au forțat o experiență irepetabilă și incomunicabilă. Esența ei întunecată rămîne înmormîntată, pentru totdeauna, în mințile zdruncinate și în mormintele cunoscute sau răvășite de vînt ale celor ce au fost acolo.

Dacă, într-adevăr, cifrele spun ceva, atunci, bătălia de la Stalingrad e echivalentul unui abator gigantic. Statisticile sovietice oficiale vorbesc de 475.000 de morți, militari și civili, de partea rusă. De partea germană, cifrele înregistrează 150.000 de militari uciși. Calcule neoficiale sugerează, însă, că, în total, numărul militarilor și civililor uciși atinge două milioane. Chiar acceptînd cifrele oficiale sovietice, pierderile Armatei Roșii la Stalingrad depășesc suma totală a pierderilor americane în al doilea război mondial (420.000). Dar cifrele oficiale, mai cu seamă cele sovietice, au fost și sînt un reper dubios. Ideologia și propaganda sovietice au dictat în mare măsură statisticile de război, așa cum au dictat, pe timp de pace, măsurătorile vieții economice, ale demografiei și ale vieților personale. Nu există, în cele din urmă, o bază de calcul sigură, un ultim registru real și nealterat ideologic, în scriptele unui regim a cărui ambiție centrală era, dealtfel, modificarea realității în totalitate și în fiecare din detaliile ei.

Problema pe care o ridică statistica de propagandă pe model sovietic nu e strict statistică. E existențială. Pierderile colosale care au lovit populația militară și civilă a Uniunii Sovietice încep îndată după instaurarea regimului bolșevic, în 1918 și continuă, vreme de 30 de ani, pînă în 1945. Războiul civil, epurările, teroarea se stat a anilor ’30 sînt șocuri premergătoare, continuate de patru ani de pierderi catastrofice, între 1941 și 1945. Dezastrul uman înregistrat în anii războiului nu e, deci, o excepție  forțată de evenimente externe ci încununarea oribilă a unui ciclu inițiat dinăuntru. Calcule proiective pun pierderea de populație sovietică la 13%, în anii războiului.

Tabloul sacrificial al Marelui Război pentru Apărarea Patriei - numele fixat de propaganda comunistă - e parte a unei atitudini generale, dovada unei ideologii de stat în care persoana individuală dispare, iar masele - singurele unități reale ale ideologiei de stat comuniste – sînt disponibile și subordinate, pînă la sacrificiu, nevoilor statului communist. Din acest punct de vedere, Stalingrad și, dealtfel, toată masa umană pierdută pe Frontul de Est nu sînt doar „pierderi de război”, ci victimele unui ritual ideologic de sacrificiu. La 70 de ani de la încheierea celui mai mare măcel desfășurat pe un cîmp de luptă, memoria celor răpuși de nevoile ideologiei de stat trebuie respectată și adusă mai aproape de adevăr. De la un cap la altul al Frontului de Est, Armata Roșie a fost supusă unui regim de control politic formidabil.

Eroismul și patriotismul soldaților nu pot fi puse la îndoială. Însă nivelul pierderilor și, mai ales, regimul tactic de autodistrugere al marilor unități militare sovietice spun altceva. De la Comisarii Politici din tranșee la centrul de comandă politică de la Moscova (echivalent cu ordinele lui I.V. Stalin), ideologia a condus războiul, programînd, fără ezitare și fără întrerupere, moartea a milioane de soldați. Atacurile în masă lansate fără cea mai mică reținere în fața pierderilor și ordinele fără sens tactic au dus la moarte sigură armate întregi, în timp ce, în spatele frontului, era pregătit următorul val uman de sacrificiu.

În 70 de ani, propaganda, mitologia dar și sentimentele omenești ale unei societăți atît de încercate au acoperit esența marii depopulări sovietice a anilor 1918-1945 și, mai ales, apogeul distructiv al anilor de război. Oricît de greu ar fi de acceptat, sau tocmai pentru că e greu de acceptat, adevărul e că regimul sovietic a funcționat, pe tot parcursul acestui nerecunoscut Război de 30 de ani, împotriva ființei umane, după schema tipică a unui fundamentalism ideologic. Iar trăsătura principală a acestui tip de viziune e sacrificiul necondiționat în numele unei idei și la ordinul unei elite conducătoare. În principiu, nu există decît o diferență de cantitate între practica atacurilor teroriste sinucigașe așa cum o cunoaștem astăzi și valul uman trimis în abatoare de Stalin. Comuniștii sovietici au împărțit această atitudine cu adversarii lor naziști.

Imediat după invazia declanșată în noaptea de 20/21 iunie 1941, trupele germane au distrus liniile defensive sovietice (organizate execrabil) și au înregistrat un ritm de înaintare cu o medie de 250 de km pe zi. O armată victorioasă? Mai degrabă, o unitate de șoc înarmată ideologic și programată pentru exterminare. Nu numai faimosul Ordin al Comisarilor (care prevedea executarea imediată a Comisarilor politici sovietici) dar și agenda de eliminare fixată de conducerea politică nazistă au transformat înaintarea germană într-o cascadă de orori. Dezumanizarea programatică a evreilor și a populației slave - cei doi piloni ai îndoctrinării naziste – au fost puse rapid în practică. Ele s-au soldat cu operațiuni masive de exterminare a populației evreiești și cu plasarea prizonierilor și a populației civile slave în regim de sclavie. În august 1942, cînd s-au întîlnit la Stalingrad, pe Volga, cele două armate erau două sisteme de luptă complet fanatizate. Bătălia de la Stalingrad a devenit, în aceste condiții, o ciocnire sinistră între două sisteme inumane, gata să distrugă orice urmă de viață.

Taguri Radio Europa Liberă,Traian Ungureanu,Blog

Acest forum a fost închis
Comment Sorting
Comentarii
     
de: ioan de la: chisinau
05.02.2013 06:15
De ce intelectualii romani sunt atat de lasi si fug de realitate, de adevar? De ce nici dupa 70 de ani nu se intreaba pe sleau: CE A CAUTAT SOLDATUL ROMAN TOCMAI LA VOLGA, la Stalingrad? Cine l-a trimis sa "elibereze" Europa pana la Volga? Cine i-a manipulat constiinta, i-a otravit-o cu un anticomunism DISCRIMINATORIU, inuman, xenofob, antisemit si antirusesc? Oare postura de anticomunist ii da cuiva dreptul de a discrimina, a lipsi de drepturi, a urâ, a se declara fata de alte pooare cu drepturi mai mari la viata pe Terra? Comunismul e o utopie, care niciodata n-a fost condamnata de niciun tribunal international. Azi in Europa comunistii si anticomunistii au drepturi egale, dar si obligatiile egale de respectare a drepturilor democratice, a standardelor europene stabilite dupa infrangerea fascismului in cel de-al doilea razboi mondial, batalia de la Stalingrad fiind inceputul eliberarii Europei de sub fascism. Romania a fost unica tara care a "eliberat" im ambele directii - pana la Stalingrad alaturi de hitleristi contra URSS si inapoi de la Stalingrad alaturi de sovietici, contra nemtilor, eliberand de fascism. Romania in august 1944 singura s-a eliberat de fascism. Ce era daca romanii nu intorceau armele contra nemtilor hitleristi, dac nu il judecau ei si nu-l executau pe Antonescu? - Antonescu avea sa fie judecat de Tribunalul de la Nurenberg drept criminal de razboi, iar Romania ca una din tarile aliate ale lui Hitler usor putea fi lipsita de Transilvania, Banat sau Dobrogea. Regele a salvat tara de la un asa final rusinos si in defavoarea tarii. Aventura expansionista spre Est a lui Antonescu s-a soldat cu sute de mii de ostasi cazuti sau luati in prizonierat si dusi in gulag. A fost distrusa floarea natiunii si consecintele se simt si in prezent. Dupa razboi s-au nascut mai putin romani si balanta demografica e in defavoarea etnicilor romani. Cu regrtet azui se incearca sentimente revansarde de reabilitare a "maresalului" si a "aventurii" sale pe frontul de est. Unii n-au inteles ca fascismuil nu poate sa mai renasca vreodata pe glob , el va fi distrus oricand si oriunde, in orice tara n-ar aparea, cu toate mijloacele - economice, politice, militare. Vrea Romania sa mai fie vreodata "eliberata" de fascism? De ce partea sanatoasa a societatii tolereaza, admite tacit tentative de renastere a unor idei de sorginte neofascista, incompatibile cu statul Romaniei de tara UE? De ce ideile extremiste, nationaliste si profasciste sunt "exportate" in R.Moldova sub masca anticomunismului inuman, xenofob si discriminatoriu?

de: RE
04.02.2013 23:58
Daca stai sa te gandesti, cele doua regimuri totalitare - Sovietic si Nazist aveau multe in comun. Ambele construiau "socialismul", ambele vroiau sa faureasca un om nou, ambele erau fara Dumnezeu, ambele erau agresive si cultivau intoleranta fata de "dusmanii poporului". Intr-un fel URSS si Germania erau doi caini turbati predestinati sa se bata.

E pacat ca nu au si disparut impreuna. Regimul stalinist a trimis la moarte milioane (uneori sovieticii luptau cu o arma la doi oameni) pentru ca URSS-ul sa ajunga, in 1945, fara populatie matura si responsabila. Astfel comunistii si-au realizat visul lor - sa creeze un om nou din generatiile de tineri debusolati.

Omul nou a fost intitutionalizat si dresat sa pupe fundul partiinic. Ce nu s-a reusit a fost sa-l invete pe homo sovieticus sa munceasca. Noua creatura comunista prefera sa vorbeasca in loc sa puna mana si sa faca ceva.

Astazi invinsii (nemtii) si-au revenit din visul lor de groaza si traiesc ca niste oameni normali, pe cand invingatorii rusi inca se mai zbat in cosmarul lor.

În exclusivitate