duminică, octombrie 26, 2014 Ora Locală 07:09

Blog / Emilian Galaicu Păun

Cartea de întâlnire

(Foto: Valeria Babără, pentru Campania de promovare a lecturii „PutYourFaceInABook”, desfăşurată de Senatul Elevilor „Spiru Haret”)
(Foto: Valeria Babără, pentru Campania de promovare a lecturii „PutYourFaceInABook”, desfăşurată de Senatul Elevilor „Spiru Haret”)


În buzunar cu invitaţia Ambasadei României „la o întâlnire-dialog cu Domnul Traian Băsescu, preşedintele României”, vineri, 1 februarie 2013, m-am dus la... liceul „Spiru Haret” din capitală, pentru a vedea un mic spectacol al Cercului de Lectură, diriguit de profesoara de limbă şi literatură română, doamna Mariana Jitari, ce se întruneşte în fiecare sâmbătă de ceva timp încoace. Mai trecusem pragul respectivei instituţii, mai bine zis intrasem în Cerc…, acum un an – fără să exagerez câtuşi de puţin, a fost de departe cea mai consistentă discuţie pe teme literare & culturale din câte-am avut la vreo şcoală din republică.

Aşadar, celor „30 de minute” prevăzute de protocol pentru „întâlnirea-dialog din sala Nistru a Leogrand Convention Centre”, le-am preferat un mini-spectacol de jumătate de oră, dedicat lecturii şi implicit unor autori dragi inimii mele, Mircea Eliade, Umberto Eco, Giovanni Papini ş.a.m.d., ale căror texte au prins glas graţie unor băieţi şi fetiţe ce le-au rostit (inspirat!) fragmentele de proză sau jurnal.

Selecţia autorilor & citatelor nu a făcut decât să-mi confirme, o dată în plus, că, în ciuda tuturor statisticilor alarmiste, în Chişinău se citeşte – bine şi calitativ –, şi nu doar pentru bifă sau ca urmare a unor campanii mobilizatoare (bune şi alea, cu condiţia să nu se citească aceeaşi carte doi ani la rând, cum s-a mai întâmplat în urbea noastră). Firescul cu care copiii rosteau cuvintele învăţate pe de rost m-a făcut să cred că se regăsesc oarecum în ele, sau cel puţin le înţeleg (am o experienţă tristă în acest sens – invitat la cutare sau cutare şcoală, mi-am auzit de nenumărate ori propriile versuri recitate, de cele mai multe ori pe alături de text, de băieţi şi fete care erau la sute de km şi de poezie, şi de autorul pe care tocmai îl salutau în acest mod, de-a dreptul stânjenitor).

În două sau trei cazuri – nu le dau numele, de teamă să nu le greşesc – am avut senzaţia că textul se năştea pe buzele vorbitorului, într-atât de convingător trăiau pe scenă protagoniştii (sau poate se jucau pe ei înşişi, aşa cum şi-ar fi dorit să fie?!). Iar la un moment dat, o fetiţă chiar a început să improvizeze, dialogând cu sala – şi nu la modul abstract, ci interpelându-i pe spectatori (tot ei, profesori & liceeni) să spună care-i ultima carte citită sau pe care au primit-o în dar, tot felul de întrebări de felul acesta. Toate bune şi frumoase, până în clipa în care aceeaşi fată iscoditoare m-a întrebat CE CARTE NU AŞ MAI VREA S-O RECITESC NICIODATĂ. (Grea întrebare – ca să-mi trag sufletul, reiau din alineat povestea…)

Mărturisesc, sunt obişnuit să RECOMAND CĂRŢI; am făcut-o de nenumărate ori, dând liste scurte sau generoase, în funcţie de solicitanţi, dar era pentru prima oară când m-am pomenit somat să desemnez OAIA NEAGRĂ a lecturilor mele, şi încă de faţă cu toată lumea. Preţ de o clipă, m-am gândit cum să mă eschivez, dar tot atunci mi-a venit răspunsul – Binevoitoarele, de Jonathan Littell (cei interesaţi pot asculta emisiunea mea din 21 noiembrie 2011 în care tocmai o prezentam), un roman de premiul Goncourt, redactat la persoana întâi singular din perspectiva unui ofiţer nazist homosexual însărcinat să aplice în teritoriile ocupate „Soluţia Finală”, în anii 1941-1945. Circa 900 de pagini de atrocităţi, descrise cu lux de amănunte, ca şi cum autorul şi-a propus să exorcizeze tot răul de pe lume printr-o singură operă de expiere colectivă. Doar ideea că aş putea re-vizita nişte pagini îmi creează un rău fizic, ce să mai zic de-o relectură cap-coadă?!

Două zile, am trăit cu întrebarea fetei de la „Spiru Haret” – asta în timp ce îmi reaşezam biblioteca, acum ieşită din rafturile vechi & cutiile de carton şi urcată literalmente pe pereţi! –, pentru ca în cea de a treia zi să mă surprind că, de fapt, s-ar putea să fi… minţit! (O! nu că m-aş repezi să-l îmbrăţişez pe Jonathan Littell, dar despre Binevoitoarele tânărului prozator american cel puţin am scris, în timp ce Orbirea lui José Saramago – unul dintre prozatorii mei preferaţi – pur şi simplu m-a oripilat, rămânând totuşi o capodoperă, adevărat una întunecată, drept care nu am mai prezentat-o la „Carte la pachet”…) Acum stau şi mă întreb dacă există vreo carte – aici fac abstracţie de tonele de maculatură ideologică, pe care am fost nevoiţi să le înghiţim la şcoală –, pe care aş fi vrut să nici n-o citesc, ca să nu zic de alea care nici nu ar fi trebuit scrise…

Prins în spectacolul liceenilor de la „Spiru Haret”, nu m-am mai dus la „întâlnirea-dialog”  cu Preşedintele României, care întâlnire – avea să aflu în aceeaşi zi – nici nu a avut loc. Pe când  a mea – cu cartea (de fapt, cu cărţile!) & tinerii cititori de la Cercul de Lectură –, s-a întâmplat, în ziua şi la ora stabilită, ceea ce vă doresc şi vouă.

Taguri Radio Europa Liberă,Blog,Emilian Galaicu-Păun

Acest forum a fost închis
Comment Sorting
Comentarii
     
de: em. g.-p. de la: ch-au
05.02.2013 21:11
Ba se stie: le promisesem deja copiilor sa vin la spectacolul lor - nu si presedintelui Basescu (presedintelui Timofti, si mai putin), care oricum urma sa se intalneasca, pret de juma de ora, cu toata intelighentia locala. Asa ca oricum mergeam la liceu, si nu avea sa-mi para rau!...

de: leo de la: Chişinău
04.02.2013 21:02
Emiliane, e bun şi frumos textul tău, dar cu o mică precizare (cel puţin din presupunerea mea): dacă totuşi dl Traina Băsescu venea la Chişinău şi întâlnirea cu el ar fi avut loc, nu se ştie dacă nu erai şi tu în Sala Răut. Deci, să nu se creeze impresia că ai jertfit prea mult.
Cu gânduri bune - salut!

În exclusivitate