Linkuri accesibilitate

Avocaţii diavolului


(Foto: Igor Schimbător)
(Foto: Igor Schimbător)


Pluralul din titlu ar trebui să vă pună în gardă de la bun început – doar în procesul de… canonizare Sfântul Scaun desemna din oficiu un „avocat al diavolului” (la singular, chiar dacă – se ştie – demonii sunt „legiune”!); or, la noi personajul politic cel mai „diabolizat” în ultimii ani şi-a scos în faţă nu unu, ci trei avocaţi, într-o conferinţă de presă menită să-i lustruiască imaginea (cât ce să zic… icoana!).

Ce frumos cuvânta unul dintre aceştia, Vitalie Nagacevschi: „Problema nu este că e atacată persoana lui Vlad Plahotniuc. Problema este că-i atacat prim-vicepreşedintele Parlamentului RM. Imaginea ţării suferă din cauza acestor atacuri”. (Nu înţeleg de ce nu s-a găsit nici un jurnalist să-l întrebe, în replică, dacă nu cumva însuşi faptul că postul de prin-viceprim i-a revenit unei persoane controversate, ce s-a înscris în PD cu doar câteva zile înainte de scrutinul din 2010, pomenindu-se imediat pe lista scurtă, alias eligibilă, prejudiciază „imaginea ţării”, ca să nu zic chiar ţara! Fiindcă, în ultimă instanţă, nu doar Alianţa pentru Integrare Europeană pare să fie „ostateca” vice-primului – vă mai amintiţi cum respectivul „om de stat” (mic, îmi vine să adaug între paranteze, după ce că l-am luat şi între ghilimele) nu a ezitat să ridice scutul AIE în Parlament, când cu „suspendarea” sa, ratată bineînţeles, din funcţie?! –, ci Republica Moldova, cât o mai fi rămas din ea. Ca să nu mai zic că atâta vreme cât nu i s-a intentat dosar penal, orice „dezminţire” mai degrabă toarnă gaz pe foc…)

Pe de-altă parte, judecând după câte i se pun în cârcă (de la cumpărarea unor debutaţi PCRM la bănci & hoteluri & insule!), aproape că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva numitul Vlad Plahotniuc este „răul necesar”, anume scos în prăjină pe post de paratrăsnet. Orice s-ar întâmpla necurat în RM, este musai sa-şi fi băgat coada omul dedublat (alias cu două nume, în cele două paşapoarte – moldovenesc şi românesc – pe care le deţine), acest Mr Hyde care nu se grăbeşte deloc să-şi arate şi faţa de Doctor Jekyll, dacă o fi avut-o...

Întâmplarea face că acum 10 ani am tradus, pentru editura Cartier, O istorie a diavolului, de Robert Muchembled, din care voi cita acest fragment semnificativ ce aruncă o lumină (ar fi mai potrivit să scriu: „o umbră”?) neaşteptată asupra civilizaţiei iudeo-creştine, y compris asupra culturii noastre politice. La un moment dat, autorul francez vorbeşte despre „emergenţa, într-o Europă divizată, a unei concepţii culturale unificate în jurul figurii emblematice a lui Satan”, precizând în continuare: „Aşadar, diavolul are şi câteva efecte benefice, deoarece el participă (…) la efortul identitar al continentului”. (Că în numele acestui „efort identitar” au fost arse pe rug sute de mii de vrăjitoare, e deja o altă poveste…)

Concluzia savantului e fără drept de apel: „Versantul întunecat al culturii noastre este constituit cu adevărat, lăsând moştenire secolelor următoare tradiţii rămânând foarte vii, în pofida reculului sau a dispariţiei demonului care face grimase. Nici mai mult, nici mai puţin, este vorba de edificarea unor fundamente de identitate culpabilizată, înainte ca aceasta să fie pusă în lumină de Doctorul Jekyll al lui Stevenson şi de colegul său vienez, Sigmund Freud”. Reţin mai cu seamă sintagma „edificarea unor fundamente de identitate culpabilizată” (subl. mea), pe care o aşez – pe post de piatră de temelie! – chiar la temelia aşa-zisei noastre statalităţi: oare membru CC al PC din RSSM, Mircea Snegur, nu s-a simţit, în forul lui interior, culpabil pentru că „o pune de-o independenţă”? şi secretarul CC al PCUS, Pentru Lucinschi, că transformă republica, din una prezidenţială într-una parlamentară? şi Vladimir Voronin, că a promovat pe linie partinică şi de stat viitori sece[re]sionişti & transfugi? În tot acest timp, oamenii noştri au ales „răul cel mai mic”, care – oricât de mic – tot de la Cel Rău vine…

Cât despre personajul nostru, nu cred că merită o atare atenţie din partea mass-media (sau cel puţin, nu înainte de a fi ieşit/scos la rampă, cu probele pe masă!) – departe de a avea „statură” de „figură emblematică a lui Satan”, este cel mult… „мелкий бес” al lui Ivan Karamazov. Nu le dă durere de cap decât celor cu conştiinţa încărcată!

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG