fi dorit să se întoarcă în patrie. Faptul de a-i şti gata ajunşi „la Italia (Spania, Germania etc.)”, fără să aflu vreodată povestea lor, făcea călătoria lor cumva suportabilă, dacă nu chiar abstractă, în ciuda numeroaselor istorii îngrozitoare ce-mi parveneau din când în când. (Deştept omul care a definit cunoaşterea drept „ceea ce aflând, îţi dai seama că nu ai fi vrut să ştii niciodată”!)
De data asta însă pur şi simplu nu mă pot gândi la nimic altceva decât la această familie necunoscută de moldoveni care merge de trei zile-ncoace, într-un autocar cazon, spre niciunde, deîndată ce şi-a scos paşapoarte româneşti, iar imaginaţia desăvârşeşte restul – restul fiind chiar cutremurătorul roman Pluta de piatră al portughezului auto-exilat în ultimii ani, Jose Saramago (Premiul Nobel pentru Literatură, 1998), în care Peninsula Iberică se desprinde la un moment dat de Bătrânul Continent şi pluteşte în derivă în apele Oceanului Atlantic. Nu am cum să-i ajut, nu le cunosc nici măcar numele, am aflat despre existenţa lor de la pictorul Vitalie Coroban care-mi cerea scuze că nu va putea veni la lansarea antologiei mele, fiindcă îşi petrece la drum lung nişte neamuri; tot ce pot face acum este să denunţ acest exod al populaţiei dintr-o ţară ce seamănă tot mai mult cu Corabia lui Matei Vişniec care „se scufunda atât de încet/ încât după o viaţă de om…” Şi să mă rog pentru ei să ajungă cu bine, însoţindu-i cu gândul – că statul precis s-a spălat deja pe mâini, socotind în gând ce bani vor trimite aceştia, peste ceva timp, celor rămaşi acasă.
Nu le-ar mai veni numele celor ce i-au urnit din loc!