vineri, octombrie 31, 2014 Ora Locală 15:27

Blog / Emilian Galaicu Păun

De trei zile-ncoace

Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)
x
Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)
Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)
(mai exact, din seara zilei de joi, 6 decembrie) o familie de moldoveni, cu doi copii mici, se află în drum spre Portugalia, după ce şi-au ridicat, cu doar două zile înainte, paşapoartele româneşti. Au plecat cu autocarul, cu căţel şi purcel cum s-ar zice, lăsând în spatele lor o ţară care nu le-a oferim nimic, nici măcar dreptul de a o părăsi ca cetăţeni ai acesteia – dacă n-au avut bani de un transport mai acătării pentru un drum atât de lung, de unde să-şi plătească vizele Schengen?! La ora aceasta, probabil se mai află încă „pe cai[-putere]”, sleiţi de călătoria la capătul lumii, spre un tărâm nici măcar al Făgăduinţei. Nu-i aşteaptă nimeni la faţa locului, nu au nici o cunoştinţă ce i-ar găzdui peste noapte, odată ajunşi la destinaţie. Mulţi ani în urmă, un prieten occidental (altul decât cel din scrisorile lui Constantin Noica către Emil Cioran!) mă îndemna să fac rost de-un paşaport străin şi s-o întind, mâncând pământul, fără să mă opresc măcar pe malul european al Atlanticului. I-am râs în nas atunci, nu din exces de patriotism, ci prins în tot felul de proiecte literare – editură, rubrici la mai multe reviste, şantierul romanului etc., etc. –, pe care nu aveam cum să le duc la bun sfârşit aiurea. Şi ori de câte ori ieşeam din ţară în Occident, cu un paşaport moldovenesc ce se umplea treptat de vize Schengen şi care trebuia schimbat mult înainte de a fi expirat, nu a fost caz să nu dau de moldoveni lucrând „la negru” prin Franţa, Germania, Austria ş.a.m.d. N-o duceau grozav, dar cel puţin se aflau deja acolo şi pentru nimic în lume nu ar şi-ar
fi dorit să se întoarcă în patrie. Faptul de a-i şti gata ajunşi „la Italia (Spania, Germania etc.)”, fără să aflu vreodată povestea lor, făcea călătoria lor cumva suportabilă, dacă nu chiar abstractă, în ciuda numeroaselor istorii îngrozitoare ce-mi parveneau din când în când. (Deştept omul care a definit cunoaşterea drept „ceea ce aflând, îţi dai seama că nu ai fi vrut să ştii niciodată”!)
 
De data asta însă pur şi simplu nu mă pot gândi la nimic altceva decât la această familie necunoscută de moldoveni care merge de trei zile-ncoace, într-un autocar cazon, spre niciunde, deîndată ce şi-a scos paşapoarte româneşti, iar imaginaţia desăvârşeşte restul – restul fiind chiar cutremurătorul roman Pluta de piatră al portughezului auto-exilat în ultimii ani, Jose Saramago (Premiul Nobel pentru Literatură, 1998), în care Peninsula Iberică se desprinde la un moment dat de Bătrânul Continent şi pluteşte în derivă în apele Oceanului Atlantic. Nu am cum să-i ajut, nu le cunosc nici măcar numele, am aflat despre existenţa lor de la pictorul Vitalie Coroban care-mi cerea scuze că nu va putea veni la lansarea antologiei mele, fiindcă îşi petrece la drum lung nişte neamuri; tot ce pot face acum este să denunţ acest exod al populaţiei dintr-o ţară ce seamănă tot mai mult cu Corabia lui Matei Vişniec care „se scufunda atât de încet/ încât după o viaţă de om…” Şi să mă rog pentru ei să ajungă cu bine, însoţindu-i cu gândul – că statul precis s-a spălat deja pe mâini, socotind în gând ce bani vor trimite aceştia, peste ceva timp, celor rămaşi acasă.
 
Nu le-ar mai veni numele celor ce i-au urnit din loc!
Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate