Ucraina e în situația în care se află întreg arhipelgul de pe frontiera fostei Uniuni Sovietice. Schimbarea de denominație statală nu a fost lipsită de urmări. Toate aceste state au desfășurat rapid o politică externă, comercială, o diplomație și o transformare instituțională cu aparențe formale cusur.
Însă procesele care au imprimat transformarea nu se sprijină pe schimbarea prealabilă a relațiilor de putere. Fosta nomenclatură pro-sovietică și-a păstrat, cu mai multă sau mai puțină abilitate, capacitatea de control, mimînd, simultan, democratizarea. În același timp, fosta metroopolă sovietică, la rîndul ei deghizată democratic, și-a menținut obiectivele de politică externă, începînd cu pretenția de a dirija sau influența politica internă a fostelor state comuniste. Ce era de sperat? Nu mare lucru, dacă rămînem la enunțurile de mai sus și, mai ales, dacă le dăm un înțeles absolut.
Însă acest tip de analiză face exact greșeala pe care o fac, în mod repetat, numeroși analiști occidentali, alături de guverne și instituții internaționale: concepția formală asupra democrației. În esență, această școală e și radicală și naivă. Ea presupune, pe de o parte, că democrația poate fi importată prin formele ei de bază (în primul rînd, alegeri, apoi instituții, titluri și poziții administrative), indiferent de situația de pe teren. De aici, mitul alegerilor care răstoarnă o ordine economico-politică fundamentală și obligă la democrație.
În acest punct, școala care citește prea mult în rezultatele alegerilor e radicală. Mai departe, aceași școală e cucerită moral și psihic de „rezultatele solide” ale opoziției, fără să înțeleagă că jocul rezultatelor e manipulat de puterea de stat. În acest punct, observatorii amatori de asemenea analize sînt naivi. Asta nu înseamnă, însă, că lucrurile sînt de neclintit sau că schimbările sînt de-a dreptul imposibile.
Ce nu a înțeles la timp școala comentatorilor e că, în absența, schimbării fundamentale de la începutul anilor ’90, singura șansă de evoluție vine din interiorul unui sistem care dezvoltă inevitabil contradicții. Altfel spus, falsul gigantic din care a rezultat capitalismul post-sovietic e condamnat la conflicte. Noua clasă de privilegiați a ajuns repede la interese contrare și, în acest joc, Occidentul trebuia să își aleagă partenerii.
O coincidență semnificativă a făcut ca alegerile din Ucraina să fie precedate de aniversarea a 9 ani de la întemnițarea lui Mihail Hodorkvosky, supermagnatul distrus și apoi condamnat de regimul Putin. Hodorkovsky a fost expresia directă a contradicțiilor post-comuniste active în tot spațiul est-european. Parte a sistemului, Hodorkovsky a folosit monoplul conservat de fosta nomenklatură pentru a dezvolta un imperiu economic fără rival. Succesul a fost spectaculos, ilegal și imoral dar l-a pus, curînd, pe Hodorkovsky în situația de a dezvolta interese separate și de a se descoperi adversar al regimului de la care a obținuse protecție.
Iulia Timoșenko nu e un caz foarte diferit și are prea puțin de-a face cu imaginea ideală creată de mediile de informare occidentale (și stimulată de beneficiar). Eșecul lui Hodorkovsky și al Iuliei Timoșenko spune că sistemul a cîștigat și că forțele care îl puteau schimba parțial se găsesc în interior, nu în urna de vot și nici în editorialele romantice ale presei străine.
România e într-o situație similară. Calea spre schimbare a venit tot din interior, de la politicieni și partide care au pornit alături de sistem. Diferența e că noul patriciat a trădat din indolență și neputință. Noua oligarhie românească a rămas dependenta inertă a contractelor cu statul și a devenit sută la sută adversara schimbării. A rezultat, logic, răzaboiul cu un Președinte care încearcă dezlipirea de acest model. Însă cazul României nu face decît să confirme că dezvoltarea statelor post-comuniste se cîștigă sau se pierde în jocul de relații din interiorul sistemului.