La nivel european, efectul cel mai vizibil e deprecierea sau micșorarea ideii de Europa. Acum, cu alegerile din Franța, mîine cu alegerile din Germania sau de cine știe unde altundeva într-un stat membru UE, problemele europene, adică interesele comune ale europenilor, cîte și cum sînt ele, devin ceva de nerecunoscut.
Politețea, frazele alese, generozitatea și bunele intenții se retrag sau dispar cu totul. În locul lor apar zgomotos, declarații despre interesele amenințate ale localnicilor și mărturisiri rostite cu aerul unor adevăruri îndelung sugrumate.
Politicienii își dau brusc seama că nu se mai poate, că trebuie să vorbească pe șleau de lucruri care nu mai suportă amînare. Ideile europene devin brusc echivalentul unui părinte care nu înțelege nevoile copiilor și le strică viața. Tot ce fusese mai înainte nobil și respectabil e, acum, sufocant și abuziv. Adevărul local tinde să devină singurul adevăr real iar ideea unei Europe egale pentru toți europenii e trimisă acasă.
Asta pînă după încheierea alegerilor, cînd toată lumea își regăsește buna creștere.
S-ar zice că nu e nimic grav, de vreme ce nervozitatea dispare odată cu alegerile. Așa e. Numai că, de fiecare dată, încrederea în Europa mai pierde ceva iar ipocrizia mai cîștigă ceva.
Tot mai multă lume ajunge la concluzia că Europa e un refren care trebuie rostit mecanic, pînă vine vremea intereselor reale. Tot ce înseamnă solidaritate în numele Europei se transformă într-o poezie de spus la ocazii festive. Interesele naționale rămîn singura realitate de luat în seamă.
Pînă la un punct, această concluzie nu e greșită. Interesele naționale nu pot fi nici desființate, nici ocolite.
Dacă există o vină, atunci ea e a promotorilor europeni care au predicat interesul comun, pretinzînd că interesul național poate fi cumva declarat nul. Însă, răspunderea principală e a politicienilor de dublă extracție franco-germană, practicanți ai discursului de dublă extracție europeană și națională. În fond, ei se bat pentru o Europă fără accent național și tot ei impun accentul național, atunci cînd își joacă electoral carierele.
A doua problemă e reflectarea acestui joc în țările de origine ale lucrătorilor est-europeni. Totul poate fi înțeles mai bine, dacă observăm că Viorica și alții ca ea sînt oameni în plină putere, foarte activi și optimiști într-un fel practic pe care rar îl mai găsești în România sau Moldova.
Fără să fie cine știe ce educați, acești oameni au o calitate fundamentală: sînt forța care pot pune în mișcare un sistem economic. Acasă nu se mai poate, așa că își închiriază munca în Franța, Italia, Spania sau Portugalia. Afacerea pare echitabilă. Banii cîștigați departe de casă se întorc acasă, unde țin părinți, cumpără mașini sau case și, inevitabil, echilibrează balanța financiară a statului.
Există, însă, un lucru anume pe care acest gen de plăți nu îl pot face: nu pot genera capital. Împreună, plățile care merg în consum fără să stimuleze piața de capital și absența acestei grupe de muncă extrem de puternice limitează sever creșterea economică propriu-zisă. Aranjamentul nu e echitabil pentru că e, pînă la urmă, echivalentul unei indemnizații pe care Estul o încasează în schimbul stagnării.
Politețea, frazele alese, generozitatea și bunele intenții se retrag sau dispar cu totul. În locul lor apar zgomotos, declarații despre interesele amenințate ale localnicilor și mărturisiri rostite cu aerul unor adevăruri îndelung sugrumate.
Politicienii își dau brusc seama că nu se mai poate, că trebuie să vorbească pe șleau de lucruri care nu mai suportă amînare. Ideile europene devin brusc echivalentul unui părinte care nu înțelege nevoile copiilor și le strică viața. Tot ce fusese mai înainte nobil și respectabil e, acum, sufocant și abuziv. Adevărul local tinde să devină singurul adevăr real iar ideea unei Europe egale pentru toți europenii e trimisă acasă.
Asta pînă după încheierea alegerilor, cînd toată lumea își regăsește buna creștere.
S-ar zice că nu e nimic grav, de vreme ce nervozitatea dispare odată cu alegerile. Așa e. Numai că, de fiecare dată, încrederea în Europa mai pierde ceva iar ipocrizia mai cîștigă ceva.
Tot mai multă lume ajunge la concluzia că Europa e un refren care trebuie rostit mecanic, pînă vine vremea intereselor reale. Tot ce înseamnă solidaritate în numele Europei se transformă într-o poezie de spus la ocazii festive. Interesele naționale rămîn singura realitate de luat în seamă.
Pînă la un punct, această concluzie nu e greșită. Interesele naționale nu pot fi nici desființate, nici ocolite.
Dacă există o vină, atunci ea e a promotorilor europeni care au predicat interesul comun, pretinzînd că interesul național poate fi cumva declarat nul. Însă, răspunderea principală e a politicienilor de dublă extracție franco-germană, practicanți ai discursului de dublă extracție europeană și națională. În fond, ei se bat pentru o Europă fără accent național și tot ei impun accentul național, atunci cînd își joacă electoral carierele.
A doua problemă e reflectarea acestui joc în țările de origine ale lucrătorilor est-europeni. Totul poate fi înțeles mai bine, dacă observăm că Viorica și alții ca ea sînt oameni în plină putere, foarte activi și optimiști într-un fel practic pe care rar îl mai găsești în România sau Moldova.
Fără să fie cine știe ce educați, acești oameni au o calitate fundamentală: sînt forța care pot pune în mișcare un sistem economic. Acasă nu se mai poate, așa că își închiriază munca în Franța, Italia, Spania sau Portugalia. Afacerea pare echitabilă. Banii cîștigați departe de casă se întorc acasă, unde țin părinți, cumpără mașini sau case și, inevitabil, echilibrează balanța financiară a statului.
Există, însă, un lucru anume pe care acest gen de plăți nu îl pot face: nu pot genera capital. Împreună, plățile care merg în consum fără să stimuleze piața de capital și absența acestei grupe de muncă extrem de puternice limitează sever creșterea economică propriu-zisă. Aranjamentul nu e echitabil pentru că e, pînă la urmă, echivalentul unei indemnizații pe care Estul o încasează în schimbul stagnării.