Un ochi grăbit, (de)format de estetica video-clipului şi antrenat să ia parte/ să reziste la asaltul publicităţii, nu are ce căuta în universul poetic al Valeriei Grosu: nu tu imagini şocante, nici tehnici (avan- sau post-„...iste”) de ultimă urmă, ca să nu mai vorbim de caracterul agresiv-ademenitor, de spot publicitar, al atâtor producţii versificate ce-au umplut — să dea peste margini! — paginile revistelor literare de azi. Nici postura comodă de „turist cultural” — „Am venit, am văzut, am filmat!” — nu i se potriveşte cititorului liricii autoarei Schimbării la faţă, fiindcă, de bună seamă, nu-i poţi frunzări cartea cum ai parcurge un ghid al monumentelor istorice sau catalogul unei expoziţii cu vânzare/ licitaţii cu strigare. Poezia sa are nevoie de timp, atât pentru scriere, cât şi pentru lectură.
Apărută la distanţă de 12 ani de la volumul precedent, Miere eretică, Cartier, 2002, strânge laolaltă textele de după Schimbarea la faţă (a autoarei, dar şi a Republicii Moldova & liricii noastre), în total 40, după numărul sfinţilor sau al anilor de rătăcire prin deşert (nu cred că poeta şi-a propus dinadins să urmeze o anumită simbolistică a cifrelor, doar că, în cazul scrierilor autentice, lucrurile se întâmplă uneori peste măsura aşteptărilor, ca de la sine, astfel încât devin posibile mai multe grile de lectură). De la primul („Cine eşti?”) la ultimul („Mai sunt”) poem, o veşnică „luare de la capăt” („a ungherelor” — precizează autoarea), un neîntrerupt „şir rulant” („de alarmate semnale” — de la Valeria Grosu citire), acelaşi Vînconjur" („al celor trei gropi” — idem.), aceeaşi „spirală” („vibrând în cercuri de înălţare” — ibid.) imprimă volumului un ritm de quete intermittente, cu vagi rezonanţe ecleziastice. Exemplară, în acest sens, este „Alergare în cerc”:
Cercul în care alerg ca şi cum nu există.
Este zi şi noapte ziua şi noaptea
interminabila ultimă sută de metri
voinţa de a te lăsa siluit de regulile ei
umbra-ţi fugind diformă
proiectată la fel pe aceleaşi porţiuni de distanţă
luarea de la capăt a ungherelor
spre care coteşti în goană
oglinda rezonanţa ei de sticlă pisată
în încheieturile fiinţei tale din carne şi oase
somnul vasta sală de antrenament
plină de ecouri
al cărei final deschis e, totodată, o sugestie de a citi poezia „în oglindă”, de la cap la coadă (singurul punct se află chiar după primul vers, ceea ce vrea să însemne că acesta ar putea fi la fel de bine şi ultimul). Or, principiul „clepsidrei” funcţionează şi la nivelul întregului volum, textul citat mai sus, bunăoară, „curgând” în „Sens invers”. Alte corespondenţe „răsturnate” sunt lesne de stabilit, la o recitire — în sens invers — a volumului. În cazul poetei „divinei singurătăţi”, nu-i vorba de un principiu formal (repet — Valeria Grosu nu este un virtuoz al limbajului, ba chiar, la un moment dat, simte nevoia să ia o anumită distanţă faţă de „simple(le) trucuri cu tropi dresaţi”), ci de o asumare fiinţială a materiei vii, de la cele mai umile făpturi la Unul-născut-nu-făcut, ca-n acest tulburător „Exod” din care se desprinde un alt fel de a spune „Nimic nu este altceva”, mai puţin ritos: „Mânjii întâi, născuţi în abator,/ fiindcă eu întârziam să mă nasc,/ mieii veniţi în lume/ atârnând de grindă cu capul în jos,/ fiindcă n-am trezit pe Dumnezeu cu urletul meu/ ci am scâncit tremurând îmbrobonată de sânge,/ puii de curcă, lungani, caraghioşi/ vânturaţi cu lingura în ciorba cu palide stele./ Apoi pisicile mâncându-mi flutirii./ Apoi grădina înghiţindu-mi pisicile./ Apoi crucea şi Tu în ea pironit,/ evaziv, prelins aproape de tot în lemnul tămâios (...)”.
Dacă ar fi să rezumăm într-o formulă această atitudine existenţială a autoarei, am apela la un titlu, „Laolaltă cu mine”, care, după felul cum îşi rostogoleşte „l”-urile şi „a”-urile, are ceva de avalanşă ducând cu sine tot ce-i iese în cale: „Litere şoante/ împinse laolaltă cu mine către muchia/ albei pustietăţi...” (într-un alt poem, penultimul din volum, imaginea creşte pe măsura apropierii de acordul final: „Trece avalanşa, învălmăşindu-mă/ în goană/ cu umbra mea speriată”). De unde şi senzaţia forte de „spectacol abrupt” (în pofida unei poetici mai curând potolite: „Nici un detaliu morbid somn liniştit/ Nici o linie piezişă în cădere”) a universului poetic cuprins între două coperţi. Altfel spus, o poezie a imperativului categoric implicit, a cărui măsură se conţine în noimele ascunse ce se citesc printre rânduri, dar şi în versurile: „în balanţă trage egal partea de trup/ Şi partea de duh”.
Uimitoare la Valeria Grosu este această armonizare a naturii şi divinităţii, puterea de preobrajenie — nu se poate un cuvânt mai potrivit! — a materiei în spirit, dacă ar fi să cităm doar un singur exemplu, din finalul poemului „Iarnă circulară”, de o forţă vizionară cu totul aparte: „În primele două zile era sâmbăta morţilor,/ aşa, cum veneau laolaltă mânând din urmă/ lanuri de floarea soarelui înspre candelă”. Tot mai greu de trasat, linia de frontieră se pierde în zare, orizont al unei lumi în devenire („Aproape că eşti, aproape te întrupezi”), văzută însă din perspectiva amurgului, fiindcă, nu-i aşa?, „Adevărat e doar asfinţitul de soare”. În poezia Valeriei Grosu bate ora vecerniei, cerna hodinka, numită sugestiv de francezi şi entre chien et loup, textele cuprinse în volum fiind tot atâtea rugăciuni de seară mai mult sau mai puţin disimulate. Cea mai „pe faţă” dintr-acestea, poezia „Duel” are ceva din înverşunarea psalmilor arghezieni (inclusiv la nivelul versificaţiei accidentate), doar că într-un registru minor. Cu surdină. În ultimă instanţă, mierea (eretică) şi ceara (din care se fac lumânări) sunt una, chip şi suflet.
Singura dată când autoarea înclină balanţa de partea naturii, aruncând în aer fragilul echilibru al axei de coordonate în formă de cruce, o face în „Trinitatea lupului”, poem absorbit de volumul de faţă ca un ritual dacic într-un scenariu creştin. Versurile gâlgâie de vitalitate, dar şi de o nespusă tandreţe („Doarme câte un lup în fiece copilărie” — cine dintre cei crescuţi la ţară cu poveştile bunicii nu a vibrat, citindu-l?); ferocitatea se stinge în graţia fiarei, la fel cum prinde „să se trezească gingaş sub sârma fioroasă/ Instinctul regnului, de continuitate”. Este, fără doar şi poate, una dintre cele mai frumoase poezii ale Valeriei Grosu, care, în economia cărţii, acoperă partea „eretică” a autoarei. Recitind-o (mai ales strofa mediană a părţii finale: „Îl învaţă mai ales să-şi ţină dinţii în gură/ Să nu-şi zburlească părul doamne fereşte./ Şi urlă a deznădejde când mica făptură/ Nătângă nărav de lup vădeşte”), simt un fior sacru...
Aşa cum apare în Miere eretică, poezia este calea anevoioasă de la persoana a doua singular (acel tu al tuturor corespondenţelor) la propriul eu, între „Cine eşti?” şi „Mai sunt”. O schimbare la faţă a pronumelui personal, dar şi/mai ales o schibare a tonului. Cu „Îngerul de vineri” pe post de armură.
* * * * * * *
Deliberat ascetică, dar înzestrată cu o imaginaţie înflăcărată, poezia Valeriei Grosu seamănă izbitor cu une religieuse care visează să fie arsă pe rug pentru erezie în timp ce-şi face rugăciunea de seară. Spectacolul textului începe în momentul în care autodafeul autoimpus s-a consumat — fire delicată, poeta cruţă sensibilitatea cititorului, deşi fiecare gest al său trădează o „caznă nouă” (cu câteva excepţii notorii, cum ar fi acest început de Ars poetica: „Dând cu capul în zid, pentru a ne trezi/ Într-un vis înşelător ca mâna caldă a unui asasin...”) —; cenuşa poemului („Miercurea îmi ard manuscrisele...”, chiar aşa debutează „Îngerul de miercuri”), caldă încă de temperatura corpului uman, constituie dovada supremă a arderii de tot a creatorului.
Împrumutând un titlu bine cunoscut, am putea sune că întreg itinerarul liric al Valeriei Grosu este chiar drumul cenuşii, care drum nu poate fi urmat decât apostoliceşte: „Desculţ pe arzător prelinsul jăratic”.