De acord, norii de cenuşă vulcanică sînt un pericol pentru avioanele aflate la mare înălţime. Nu sînt expert în inginerie aeronautică şi în meteorologie dar încerc, ba chiar insist, să îmi păstrez bunul simţ. Cred că foarte multe alte persoane necalificate în domeniile amintite au aceaşi pornire: se ţin cu tot ce pot de îndrumările bunului simţ. În acelaşi timp, cred că sistemele instituţionale şi mentalitatea de grup occidentală au abandonat legătura cu bunul simţ.
Norii de cenuşă vulcanică pot sau nu pot fi un pericol fatal pentru aeronave. Reacţia de sistem a societăţilor şi instituţiilor occidentale a pus în evidenţă ceva cu totul diferit de prudenţa minimă. În faţa unui pericol prezumtiv, sistemele s-au autoblocat iar mentalitatea a îmbrăţişat un val de panică voluntară. Reacţia a fost disproporţionată şi, în acelaşi timp, de un conformism uluitor. Riscul a devenit prima silabă a muţeniei desăvîrşite. Un kaputt colosal a fost avansat pe post de răspuns.
Acest tip de reacţie transmite un mesaj care trebuie bine analizat şi tradus. Un sistem care îşi declară instantaneu incapacitatea transmite, în afară, un semnal de slăbiciune şi vulnerabilitate care invită la provocări ulterioare. Nu cred că prietenii noştri cu bombe la brîu, au luat notiţe dar e foarte posibil ca vechile lor concluzii cu privire la comportmanetul straniu al Occidentului în siutaţii de risc să fi fost confirmate.
Occidentul social, tehnologic şi instituţional a repetat în ultima săptămînă că e pregătit pentru un forfait necondiţionat în faţa primului pretext care presupune riscul. Ansamblul acestor reacţii repetate a fost de multă vreme descris de sociologi şi antropologi ca manifestare a unui sindrom colectiv. Sîntem sau vom deveni cu toţii „risk averse”. Miezul acestui frison care impune pasivitatea şi proclamă într-una pericole insurmontabile e credinţa himerică în existenţa posibilă a unei lumi fără pericole.
Atunci cînd pericolele apar şi lovesc la nivel personal sau istoric, primul impuls e retragerea în spatele unui scut protector asigurat de „sistem” şi identificarea unui vinovat care scuteşte de răspundere şi curaj. Exemple practice: angajatul care calcă strîmb la birou şi dă în judecată compania, după ce a conchis că altcineva e de vină pentru entorsa cu care s-a ales din neatenţie.
Pe lîngă deresponsabilizare şi retragerea individului, acest tip de reacţie are încă o consecinţă: multiplicarea permanentă şi imaginară a situaţiilor de risc. Vă mai amintiţi de Y2K, virsul care urma să distrugă reţeaua globală de computere, în 2000? S-a scris o literatură apocaliptică uriaşă pe această temă, după care subiectul a fost casat şi urmat de căutarea unui alt pretext de angoasă planetară. A apărut, astfel, suita de grupe terminale care au ţinut în ultimii 10 ani prima pagină a ziarelor. Aviara, porcina şi boala vacii nebune au fost prezentate ca prefaţă a extincţiei umane. Presa engleză (The Times) avertiza că administraţia internă britanică a pregătit, la capătul unei estimări care anunţa 500.000 de morţi, planuri pentru gropi comune şi incinerări în masă.
Problema nu e inexistenţa pericolelor ci reacţia demoralizată şi defensivă în faţa pericolelor. Noul psihism occidental şi, din ce în ce mai mult, est-european, e dominat de uluirea la contactul cu realitatea, mai bine zis e complet nepregătit să admită că realitatea are dreptul să fie reală şi să amestece garanţii şi riscuri, drepturi şi nedreptăţi, noroc şi ghinion. Viaţa însăşi se transformă, după acest model, în îndatorirera altcuiva. Titularul e scutit de răspunderi şi a uitat demult să aibă curaj.
Norii de cenuşă vulcanică pot sau nu pot fi un pericol fatal pentru aeronave. Reacţia de sistem a societăţilor şi instituţiilor occidentale a pus în evidenţă ceva cu totul diferit de prudenţa minimă. În faţa unui pericol prezumtiv, sistemele s-au autoblocat iar mentalitatea a îmbrăţişat un val de panică voluntară. Reacţia a fost disproporţionată şi, în acelaşi timp, de un conformism uluitor. Riscul a devenit prima silabă a muţeniei desăvîrşite. Un kaputt colosal a fost avansat pe post de răspuns.
Acest tip de reacţie transmite un mesaj care trebuie bine analizat şi tradus. Un sistem care îşi declară instantaneu incapacitatea transmite, în afară, un semnal de slăbiciune şi vulnerabilitate care invită la provocări ulterioare. Nu cred că prietenii noştri cu bombe la brîu, au luat notiţe dar e foarte posibil ca vechile lor concluzii cu privire la comportmanetul straniu al Occidentului în siutaţii de risc să fi fost confirmate.
Occidentul social, tehnologic şi instituţional a repetat în ultima săptămînă că e pregătit pentru un forfait necondiţionat în faţa primului pretext care presupune riscul. Ansamblul acestor reacţii repetate a fost de multă vreme descris de sociologi şi antropologi ca manifestare a unui sindrom colectiv. Sîntem sau vom deveni cu toţii „risk averse”. Miezul acestui frison care impune pasivitatea şi proclamă într-una pericole insurmontabile e credinţa himerică în existenţa posibilă a unei lumi fără pericole.
Atunci cînd pericolele apar şi lovesc la nivel personal sau istoric, primul impuls e retragerea în spatele unui scut protector asigurat de „sistem” şi identificarea unui vinovat care scuteşte de răspundere şi curaj. Exemple practice: angajatul care calcă strîmb la birou şi dă în judecată compania, după ce a conchis că altcineva e de vină pentru entorsa cu care s-a ales din neatenţie.
Pe lîngă deresponsabilizare şi retragerea individului, acest tip de reacţie are încă o consecinţă: multiplicarea permanentă şi imaginară a situaţiilor de risc. Vă mai amintiţi de Y2K, virsul care urma să distrugă reţeaua globală de computere, în 2000? S-a scris o literatură apocaliptică uriaşă pe această temă, după care subiectul a fost casat şi urmat de căutarea unui alt pretext de angoasă planetară. A apărut, astfel, suita de grupe terminale care au ţinut în ultimii 10 ani prima pagină a ziarelor. Aviara, porcina şi boala vacii nebune au fost prezentate ca prefaţă a extincţiei umane. Presa engleză (The Times) avertiza că administraţia internă britanică a pregătit, la capătul unei estimări care anunţa 500.000 de morţi, planuri pentru gropi comune şi incinerări în masă.
Problema nu e inexistenţa pericolelor ci reacţia demoralizată şi defensivă în faţa pericolelor. Noul psihism occidental şi, din ce în ce mai mult, est-european, e dominat de uluirea la contactul cu realitatea, mai bine zis e complet nepregătit să admită că realitatea are dreptul să fie reală şi să amestece garanţii şi riscuri, drepturi şi nedreptăţi, noroc şi ghinion. Viaţa însăşi se transformă, după acest model, în îndatorirera altcuiva. Titularul e scutit de răspunderi şi a uitat demult să aibă curaj.