Alegerile prezidenţiale din Ucraina vor fi decise pe 7 februarie, în turul al doilea. Însă cîteva lucruri sînt deja clare şi vor rămîne la fel de clare, fie că viitorul Preşedinte se va numi Yanukovich, fie că se va numi, mai puţin probabil, Timoshenko. Catalogul lucrurilor prestabilite e, de fapt, atît de masiv încît alegerile par o redistribuţie secundară de funcţii.
Prima certitudine e revenirea la dependenţa politică directă de Rusia. Într-un fel sau altul, ambii candidaţi rămaşi în cursă sînt sau vor fi obligaţi să îşi ancoreze politica generală în sfera de influenţă şi interese ruseşti. Defalcată pe candidaţi, situaţia are, chiar, o uşoară aparenţă comică. Yanukovich, de multă vreme acreditat ca omul partidei ruse, va încerca, foarte probabil şi plauzibil, să schiţeze gesturi politice pro-occidnetale. Deşi a exclus, încă din timpul campaniei, o eventuală apartenenţă NATO a Ucrainei, Yanukovich n-a făcut decît să admită, în acest fel, că imposibilul e imposibil. Ideea unei Ucraine membră NATO e, pur şi simplu, un proiect nerealizabil dar îndeajuns de util pentru campania electorală a lui Yanukovich. În rest, Yanukovich va încerca, foarte probabil, să obţină maximum de beneficii pe direcţie europeană. Mai mult, Yanukovich va fi obligat să reia eforturile de recuperare a acordului cu FMI.
Acordul blocat de anarhia politică internă ucrainiană trebuie cumva redobîndit. 11 miliarde de euro sînt vitali pentru redresarea strict momentană a finanţelor ţării. Rusia nu mai poate oferi tutela şi corola de subvenţii pe care le acorda fără efort altă dată. Livrările de gaze rămîn un considerent dar Rusia nu mai e în situaţia suverană cu care s-a obişnuit. O ştire încă neluată în seamă a anunţat la începutul anului că Statele Unite au devenit
primul producător de gaze al lumii. Culmea, răsturnarea ierarhiei a fost provocată în mare măsură de creşterea preţului petrolului.
Rusia a înţeles supravaluarea petrolului ca pe o sursă mai mult sau mai puţin permanentă de cash, respectînd astfel vechea tradiţie de indolenţă cognitivă pe care o cultivă filozofia resurselor naturale abundente şi suficiente. Aceaşi situaţie a fost întîmpinată de Statele Unite, cu un reflex care ţine de cu totul altă tradiţie. Americanii au înţeles că exploatarea propriilor rezerve de petrol devine, dintr-o dată, mult mai rentabilă. Intensificarea extracţiei americane a însemnat, concomitent, un salt spectaculos în producţia de gaz (un produs derivat la extracţia de sondă petrolieră). Logica economică şi tradiţia pragmatică americană au dat un curs pozitiv saltului de preţ de pe piaţa petrolieră.
Singura promisiune rusă concretă pentru Ucraina post-2010 e, deci, protecţia politică, adică revenirea Ucrainei între „formaţiunile statale” conectate la doctrina neo-imperială putinistă. „Formaţiune statală nu e prea mult spus. În fond, principalul rezultat al momentului politic 2010 e tocmai vizibilitatea unei situaţii pe care Occidentul a început prin a o nega şi a continuat prin a o transforma în realitate: fragilitatea statală a Ucrainei.
Faimosul şi mult înfieratul
discurs „Chicken Kiev” rostit de George Bush sr., în 1991, era mult mai mult decît o dovadă de miopie. Bush avertiza atunci asupra „naţionalismului suicidal” şi multă lume a crezut, imediat, că administraţia americană încearcă să blocheze impulsul naţional-democratic ucrinian. Următorii 20 de ani au dovedit cu totul altceva: naţionalismul pro-democratic ucrainian are o constituţie istorică slabă şi nu e chiar atît de copt pentru democraţie pe cît s-ar părea.
Două observaţii ajută la înţelegerea acestui paradox enervant pentru aspiraţia democratică dar perfect compatibil cu realitatea cultural-istorică. Mai întîi, Ucraina e un spaţiu de confluenţă istorică şi culturală cu Rusia iar întrepătrunderea e infinit mai avansată decît în cazul celorlalte foste colonii sovietice. Spre deosebire de Republicile Baltice şi Georgia, unde o cultură internă extrem de distinctă a rezistat asimilării, Ucraina a avansat într-un proces de integrare favorizat de rădăcini comune. A doua observaţie vine tot din tradiţie şi găseşte Ucraina mult mai puţin pregătită pentru gesturi politice autonome decît alte state din periferia sovietică. Brutal spus, apetitul societăţii ucrainiene pentru diferenţiere şi autonomie nu are direcţia precisă pe care aluat-o, de pildă, în ţările baltice.
În consecinţă, aspiraţia ucrainiană la independenţă trebuie înţeleasă ca aspiraţie întrecută şi blocată de situaţia de facto, ca fantasmă post-politică a unei culturi care îşi aminteşte dar nu mai construieşte. Restul a fost desăvîrşit de amînarea permanentă şi de ezitările stufoase ale Uniunii Europene. Într-un fel sau altul, ansamblul european a refuzat să omologheze Ucraina ca partener distinct de opinia şi pretenţiile Rusiei. Folosind încă o dată o fomrulă brutală, Europa n-a luat niciodată în serios existenţa
de facto a statului independent ucrainain. Marele platou ucrainian a rămas suspendat într-o autonomie virtuală. Ucraina n-a intrat niciodată, cu adevărat singură, în calculele din care se compune realitatea politică europeană sau măcar realitatea cu care lucrează statele vest-europene. Elucidarea chestiunii ucrainiene a fost mereu amînată, cumva cu speranţa că istoria va hotărî singură asupra viabilităţii „produsului”.
Şi asta e exact ce se întîmplă de la bun început, cu observaţia că istoria a început să decidă şi să erodeze mai ales în ultimii cîţiva ani, odată cu intensificarea presiunii ruse, cu reacţia timorată a Occidentului şi cu eşecul politic intern. Republica Moldova e într-o situaţie similară şi în ambele cazuri avem de-a face cu state care plătesc prin lipsa de relevanţă şi omologare, pentru o vocaţie naţională tîrzie şi discutabilă, dacă nu, în mare parte, fabricată printr-un proces ambiţios dar artificial de falsă memorie istorică.