E societatea românească polarizată? După alegeri prezidenţiale decise de mai puţin de un procent, concluzia pare inevitabilă. Românii sînt, cum se spune în limbaj sociologic, „polarizaţi” sau, cum se tot repetă prin ziare, „rupţi în două”. Mai departe, conform acestei teorii, societatea românească ar fi divizată dramatic între dreapta şi stînga.
Tabloul e verosimil, mai ales pentru că e măsurat precis de alegerile repetate ale ultimilor doi ani. Şi parlamentarele şi europarlamentarele şi prezidenţialele au fost decise aproape microscopic de competiţia a două blocuri aproape egale. De fiecare dată a cîştigat blocul PD-L-Băsescu sau, cu o expresie a politologilor, blocul dreptei. Măsurătorile sugerează dar realitatea e mult mai complicată.
În primul rînd, ideea dezbinării româneşti nu e nouă. Ea are o carieră istorică prodigioasă şi a însoţit în chip de concluzie comentariile despre societatea românească, indiferent de situaţia politică dată, într-un moment sau altul. În al doilea rînd, mesajul trimis de cifre nu e chiar atît de precis pe cît pare. Adevărat, alegerile s-au terminat, în mod repetat, cu un rezultat apeoape egal dar asta nu înseamnă că alegătorii au votat egal cu dreapta, respectiv stînga. Diferenţa e dată de votul substanţial (de pînă la 20%) pentru Partidul Naţional Liberal. Liberalii au trecut practic în tabăra stîngii şi sînt aliaţi, pe faţă sau în ascuns, de aproape 5 ani, cu socialiştii. Însă alegătorii care au votat PNL au votat, în principiu, valorile dreptei. Votul lor a fost împins de liderii patidului în alianţe cu socialiştii sau a fost canalizat la prezidenţiale spre Mircea Geoană, liderul sociliştilor. Aşa a apărut situaţia de egalitate strînsă de la prezidenţiale. Ea nu reflectă, însă, opţiunea de fond a aproape 20% din elctorat care susţine valorile dreptei. Raporturile stînga dreapta nu sînt, deci, efectiv egale şi, din acest punct de vedere, sciziunea perfectă a societăţii româneşti e o iluzie.
În sfîrşit, votul românilor respectă, mai curînd, o distribuţie regională decît o ierarhie fixă pe întregul terioriu naţional. Această situaţie a fost confirmată la toate cele trei scrutinuri ale ultimilor doi ani. Ea spune că Transilvania, Banatul şi cîteva din oraşele mari din sud şi vest votează constant şi în bloc partidele şi candidaţii dreptei. În acelaşi timp, sudul votează constant partidele şi candidaţii stîngii. Bucureştiul e în transformare şi s-a deplasat considerabil spre stînga. Moldova, cu exepţia parţială a Moldovei de Nord, oscilează dar reţine o veche afinitate cu stînga. Prin urmare, opţiunile alegătorilor sînt date, în mare măsură, de nivelul de dezvoltare regională şi, în cazul Bucureştiului, de factori culturali ca şi de fenomene tipice pentru o mare metropolă (deplasarea tinerilor şi a claselor profesional-intelectuale spre atitudinea critică generală a stîngii, respectiv apariţia unei clase de sezonieri şi funcţionari dependenţi de comenzi de stat sau de birocraţia de stat).
Tabloul politic al României spune ceva destul de diferit de clişeul care împarte ţara şi opţiunile ei în două părţi şi tabere egale. Un sector de aproximativ 30% rămîne fixat în jurul partidului de stînga creat acum 20 de ani de Ion Iliescu. Acest grup rezistă de cîţiva ani buni la dimensiunile actuale dar nu trebuie uitat că s-a înjumătăţit faţă de nivelul anului 1990. Un segment de aproximativ 30% optează pentru PD-L, partidul care a preluat, în ultimii 10 ani, funcţia principală a dreptei şi a centrului-dreapta. Restul electoratului e mult mai aproape de soluţiile politice de dreapta, fie că votează PNL, fie că votează UDMR - partidul maghiarilor dar şi al unui program moderat de dreapta.
Impresia de ruptură e, de fapt, amplificată de stilul politic românesc foarte declarativ şi radical. În plus, mass-media s-a obişnuit să agite clişee care sugerează dramatism şi oferă astfel un bun pretext de jurnalism politic virulent. Faimoasa sciziune românească e un subiect parazit.