Libăria 9 s-a dovedit a fi neîncîpătoare pentru toţi cei veniţi la lansarea cărţii Testament necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident, Cartier, 2009. Şi – minune! – încă înainte de lansarea propriu-zisă s-a făcut coadă la autografe, ca şi cum autoarea urma să plece de îndată ce ultimul vorbitor şi-ar fi încheiat discursul. Or, vorbitorii au fost unul ca unul!!!
Tonul l-a dat dna Loretta Handrabura, vice-ministrul Educaţiei, iar discursul domniei sale – pe cît de lucid, pe atît de emoţionant – a umezit ochii ascultătorilor, majoritatea femei. Citez un mic fragment, dar cît se poate de elocvent:
“Cartea Liliei Bicec, Testament necitit, ce abordează un subiect dureros pentru noi – migraţia cu faţă feminină –, este o reflecţie pe care o putem încadra în povestirea vieţii, deoarece excursul epistolar este modulat de evaluări retrospective, inserţii morale, perspective lămuritoare, adresate copiilor săi, Cristina şi Stasic. Pe lângă ritmul unic al trăirii singulare, avem un raport reflexiv cu lumea şi ceilalţi. În această istorie a unei drame nu doar personale, ci colective a “Femeilor fără patrie”, consemnăm un discurs feminin cu o perspectivă cvasietnografică (cum se locuieşte atunci când nu ai actele în regulă, cum se circulă pe teritoriul Italiei, în ce constă munca la negru, relaţiile şi raporturile dintre migranţii moldoveni şi băştinaşii italieni/scalvi şi stăpâni ş.a.)”.
Dintr-o cu totul altă perspectivă a citit cartea dl Vasile Sîrbu, lector la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi, şi anume a Nevoii de stasuri: „Aşa este şi cartea Liliei Bicec, Testament necitit, scrisă cu trăsături ample, dure, autoarea nemaiavînd timp de înflorituri, pentru că însăşi viaţa din ea nu i-a dat răgazul să le facă. O poveste de viaţă, un drum greu, pe care autoarea îl parcurge cu speranţă, cu credinţă şi îndîrjire. (...) Există o pornire puternică a autoarei pe tot parcursul cărţii spre a descrie un drum spre lumină, spre civilizaţie, cultură şi spre împlinirea condiţiei de om, spre ajungerea într-o societate în care sufletul poate înflori pentru că există condiţiile adecvate. Pe tot acest parcurs eroina principală (...) se hrăneşte pentru a rezista cu o hrană puţin diferită, şi anume cu dragostea pentru copiii ei (...). Pe parcursul drumului (...) are parte de umilinţa de a se fi născut într-o zonă defavorizată de soartă. Ea pleacă de pe meleagurile natale nu numai pentru că nu-i ajung banii pentru traiul de zi cu zi, ci şi pentru că nu se regăseşte în societatea de aici. Obişnuită oarecum cu munca intelectuală, munca fizică nu o abrutizează (...) Cartea Testament necitit este fără voia expresă a autoarei şi o frescă a societăţii moldoveneşti de pînă acum...”
La rîndu-i, dna Larisa Turea a propus o citire din perpectiva romanului-reportaj epistolar de la faţa locului (spre deosebire de piesele lui Constantin Cheianu, În container, şi Dumitru Crudu, Oamenii nimănui), redactat la persoana întîi, dar înglobînd experienţa de viaţă a unei întregi generaţii de femei plecate la muncă în Occident. Tonul adecvat, forţa cuvîntului rostit, erudiţia autoarei sunt tot atîtea atuuri ale unui cărţi ce ar trebui luată în seamă şi de istoricii literari, dar şi de autorităţile statului.
Vădit emoţionată, dar stăpînă pe sine, dna Lilia Bicec a vorbit în final. Iar odată cu ea, însăşi condiţia femeii (din RM şi nu numai) părea să se exprime, şi încă într-un mod magistral. Deloc întîmplător, cineva apropiase Testatent-ul necitit de Le Deuxieme Sex al lui Simone de Beauvoir.
Tonul l-a dat dna Loretta Handrabura, vice-ministrul Educaţiei, iar discursul domniei sale – pe cît de lucid, pe atît de emoţionant – a umezit ochii ascultătorilor, majoritatea femei. Citez un mic fragment, dar cît se poate de elocvent:
“Cartea Liliei Bicec, Testament necitit, ce abordează un subiect dureros pentru noi – migraţia cu faţă feminină –, este o reflecţie pe care o putem încadra în povestirea vieţii, deoarece excursul epistolar este modulat de evaluări retrospective, inserţii morale, perspective lămuritoare, adresate copiilor săi, Cristina şi Stasic. Pe lângă ritmul unic al trăirii singulare, avem un raport reflexiv cu lumea şi ceilalţi. În această istorie a unei drame nu doar personale, ci colective a “Femeilor fără patrie”, consemnăm un discurs feminin cu o perspectivă cvasietnografică (cum se locuieşte atunci când nu ai actele în regulă, cum se circulă pe teritoriul Italiei, în ce constă munca la negru, relaţiile şi raporturile dintre migranţii moldoveni şi băştinaşii italieni/scalvi şi stăpâni ş.a.)”.
Dintr-o cu totul altă perspectivă a citit cartea dl Vasile Sîrbu, lector la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi, şi anume a Nevoii de stasuri: „Aşa este şi cartea Liliei Bicec, Testament necitit, scrisă cu trăsături ample, dure, autoarea nemaiavînd timp de înflorituri, pentru că însăşi viaţa din ea nu i-a dat răgazul să le facă. O poveste de viaţă, un drum greu, pe care autoarea îl parcurge cu speranţă, cu credinţă şi îndîrjire. (...) Există o pornire puternică a autoarei pe tot parcursul cărţii spre a descrie un drum spre lumină, spre civilizaţie, cultură şi spre împlinirea condiţiei de om, spre ajungerea într-o societate în care sufletul poate înflori pentru că există condiţiile adecvate. Pe tot acest parcurs eroina principală (...) se hrăneşte pentru a rezista cu o hrană puţin diferită, şi anume cu dragostea pentru copiii ei (...). Pe parcursul drumului (...) are parte de umilinţa de a se fi născut într-o zonă defavorizată de soartă. Ea pleacă de pe meleagurile natale nu numai pentru că nu-i ajung banii pentru traiul de zi cu zi, ci şi pentru că nu se regăseşte în societatea de aici. Obişnuită oarecum cu munca intelectuală, munca fizică nu o abrutizează (...) Cartea Testament necitit este fără voia expresă a autoarei şi o frescă a societăţii moldoveneşti de pînă acum...”
La rîndu-i, dna Larisa Turea a propus o citire din perpectiva romanului-reportaj epistolar de la faţa locului (spre deosebire de piesele lui Constantin Cheianu, În container, şi Dumitru Crudu, Oamenii nimănui), redactat la persoana întîi, dar înglobînd experienţa de viaţă a unei întregi generaţii de femei plecate la muncă în Occident. Tonul adecvat, forţa cuvîntului rostit, erudiţia autoarei sunt tot atîtea atuuri ale unui cărţi ce ar trebui luată în seamă şi de istoricii literari, dar şi de autorităţile statului.
Vădit emoţionată, dar stăpînă pe sine, dna Lilia Bicec a vorbit în final. Iar odată cu ea, însăşi condiţia femeii (din RM şi nu numai) părea să se exprime, şi încă într-un mod magistral. Deloc întîmplător, cineva apropiase Testatent-ul necitit de Le Deuxieme Sex al lui Simone de Beauvoir.