Linkuri accesibilitate

„Cel ce promite să facă totul deodată şi repede nu reuşeşte până la urmă nimic”


Jurnalul săptămânal cu Elena Daranuța.

Născută în 3 ianuarie 1959 în satul Hâjdieni, Glodeni, absolventă a Universității pedagogice Alecu Russo din Bălți. Profesoară de 35 de ani în satul Tocuz, raionul Căușeni. Consilier local la al treilea mandat.

Luni

M-am trezit odată cu zorii. Mă frământa un dor de trandafirii din faţa casei. Aseară am ajuns prea târziu şi nu am mai avut timp să-i admir. Azi, de dimineaţă, ne-am salutat, revăzându-ne după două săptămâni. Cum rezistă unii să plece şi să uite florile, pomii, viţa-de-vie, casa părintească, tot ce le-a fost cândva apropiat şi drag? Sau poate aşa e tinereţea, ca salcia, prinde rădăcini acolo unde o sădeşti.

Cândva am plecat şi eu dintr-un sat drag, Hâjdienii Glodenilor, şi am prins rădăcini în stepa Bugeacului. 35 de ani s-au perindat ca o clipă. Şi maică-mea îmi spunea: „Te-ai dus la capătul pământului”. Aşa de departe era pentru ea Tocuzul din Căuşeni. Pentru mine azi capătul pământului e oraşul Orlando, statul Florida, acolo unde a întins o rădăcină, primind cetăţenia Statelor Unite, fiică-mea dragă Drăgălina.

Marţi

Și azi am multe de realizat. Şi aceasta înseamnă că, dacă sunt ocupată, sunt vie, trăiesc, discut, ascult, deci, sunt un om fericit. Am nevoie de puţină informaţie şi trebuie să trec pe la primăria satului, ne întâlnim în componenţa unui nou consiliu al aleşilor locali.

Prima şedinţă o conduce cel mai în vârstă consilier. Şi, Doamne, Doamne, sunt eu. Când au zburat anii? Mulţi dintre actualii consilieri sunt foştii mei elevi. Oare prin ce vorbe aş pătrunde în sufletului lor, să-i pot îndemna? Căci uneori mult înseamnă puţin. Iar puţinul pe care îl faci pentru săteni înseamnă mult. Pentru cei înţelepţi îi îndemn să creadă, să spere, să încerce, să realizeze ce au promis, încetişor. Că cel ce promite să facă totul deodată şi repede nu reuşeşte până la urmă nimic.

Miercuri

Roşiile din grădină au roşit la mângâierea razelor de soare. Doamne, atâta linişte! Cred că n-aş fi putut niciodată locui în oraş. În vecini răsună bătăile de sapă. Ne-a miluit cu ploaie Dumnezeu şi toţi se pregătesc să lupte cu buruienile.

Luptă şi lelea Vera din răsputeri, de draga dimineaţă, certându-l pe bărbatul său, care la primirea pensiei de 700 de lei, iarăşi a făcut cinste cu câţiva megieşi. Aseară a certat-o el, căci avea curaj. Azi stă şi ascultă, soţia îi spune câte avea să cumpere din banii cheltuiţi de el. Au împreună o pensie de 1500 de lei şi se stăruie să o împartă pentru cheltuielile casei şi să mai pună câte ceva deoparte pentru zile negre. 1500 de lei, două capre, câţiva ari de pământ pe lângă casă, aşa îşi petrec zilele oamenii în vârstă de la ţară. Şi nu îşi pot închipui ce au făcut cei de sus cu atâtea miliarde. Ferice de cei săraci cu duhul.

Joi

Ca de obicei, dau de mâncare orătăniilor. Căci fără de ele nu ne închipuim viaţa de la sat. Sună telefonul fix, celularul e uitat pe undeva. E colega, cumătra şi prietena mea din tinereţe, Tatiana. A venit din Italia, a sărbătorit ziua de naştere a gemenilor Bogdan şi Răzvan. Şi acum are de petrecut nunta feciorului Dumitru. Nuntă mare, făloasă, ca la moldoveni, căci un fecior are tata. Îmi spune o veste bună: în sfârşit s-au întâlnit toţi acasă, soacra din Italia, mirele venit de la muncă din Anglia şi mireasa de la Moscova.

Frumos lucru nunţile noastre, ne adună pe acasă. Frumos lucru, dar şi scump. Conştientizăm cu toţii – cheltuim mult, muncim mult. Şi încă e binişor, dacă până la urmă le mai rămâne şi tinerilor ceva bani în afara cadourilor. Ţin minte, copil fiind, un moş de-al meu a făcut nuntă unicului său fecior. S-a nimerit o zi şi o noapte ploioasă şi el, sărmanul, făcând chef nuntaşilor, zicea încetişor pentru sine: „Hai, sus, sus. Am adunat o viaţă şi se duce într-o seară”.

Vineri

Sunt omul luminii. Îndată ce se ivesc zorii, mă trezesc, includ calculatorul, poate, vorbesc cu fiică-mea. Căci mama, îndată ce ies în curte, mă întreabă: „Ai grăit cu fata ceea? Când vine acasă?”. Aş vrea să ştiu şi eu când vine şi dacă vine. Acum înţeleg şi eu, măicuţa mea, dorul tău, când îl am pe al meu prea departe de mine. Dar nu, nu vreau să-i întrerup zborul. Fiecare pasăre odată şi odată se întoarce la cuibul său. Nu e uşor nici pentru ea, învaţă şi, totodată, munceşte într-o ţară care a putut să-i ofere mult mai mult decât patria în care s-a născut.

Pe cine să învinovăţim că ne-am împrăştiat prin lumea toată? Rămâne să sperăm şi să nu mai greşim, atunci când ne vom alege conducerea acestui pământ scump nouă, copiilor noştri şi nepoţilor ce vor să vină.

Sâmbătă

Maică-mea mă ia la rost: „Când mergi să mă petreci acasă? Ştii ce au spus aseară la Vocea Basarabiei?”. E postul ei de radio preferat, pe care îl ascultă permanent. „Ne vor reţine pensiile şi eu stau la tine de două luni de zile”. - „Mamă, mai rabdă, te rog, până săptămâna viitoare. Mai reuşesc să rezolv câte ceva şi plecăm”. - „Pentru toţi ai timp. Pentru mine nu-ţi ajunge”. Şi are, sărmana, dreptate. Ba proiecte la şcoală, ba probleme cu deschiderea noii grădiniţe de copiii. Şi fug zilele. Iar ea, măicuţa mea, a avut pentru mine mereu timp. A ştiut să mă aline, când îmi era greu, să-mi dea sfaturi să fiu mai răbdătoare, mai înţelegătoare. Îmi arăta frumuseţile cerului, îmi cânta împreună cu tăticul meu la căpătâi, că eram comoara lor fără de preţ. Trebuie şi eu să găsesc timp să mai stau lângă ea, atât cât mai are cine îmi zice „Ilenuţa mea”.

XS
SM
MD
LG