Unul din cuvintele care s-au așezat cu forța în toate limbile e badge. Toată lumea care e cineva și participă la ceva trebuie să aibă un badge. Așa s-a ajuns ca oamenii să poarte, atîrnat de gît, un dreptunghi de plastic cu poză, nume și funcție.
Badge-urile sînt prezente peste tot. În Parlament, la vizite oficiale, la meciuri, olimpiade, congrese, conferințe de presă și aproape orice altă aglomerare, cu excepția, probabil temporară, a nunților, înmormîntărilor și botezurilor.
Nu toate badge-urile sînt la fel și nu toată lumea are dreptul la același fel de badge. Culoarea și mărimea stabilesc cine e mai important și cine e mai puțin important. În lumea badge-urilor, există un paradox.
Cei mai puternici, adevărații supergrei, fie ei Președinți sau Prim Miniștri sînt singurii care au dreptul să nu poarte badge. Restul se împarte după detaliile badge-ului, așa cum se împart gradele după epoleți și alte însemne militare.
Între purtătorii de badge există două psihologii. Mai întîi, cei ce îl poartă dar abia așteaptă să scape, odată ajunși în birou sau în vreun loc ferit. Și cei ce îl poartă cu sfințenie și uită, ca din întîmplare, să îl scoată de la gît cînd ies pe stradă. Căci numai așa poate și omul de rînd să înțeleagă că a avut șansa să vadă pe stradă o persoană importantă.
