Linkuri accesibilitate

O săptămînă sub semnul Verbului


Un jurnal săptămînal de Mariana Jitari.

Mariana Jitari s-a născut la 20 mai 1974 în s. Pervomaisc, Căinari; profesor de limba română, IPLT „Spiru Haret” din Chișinău.

Luni

Începe o săptămînă nouă! Îmi place că începe astăzi, de 9 martie – o zi legată de numele lui Mircea Eliade. Mă fascinează Eliade: prin rolul de Ulise care a avut curajul să ancoreze pe tot felul de insule, dar, spre deosebire de eroii greci, nu s-a legat de catarg, nu și-a înfundat urechile cu ceară să se apere de ispite, dimpotrivă și le-a ascuțit la toate sunetele acestei lumi, i-a răscolit misterele, i-a gîndit întrebările, construindu-și din aceste experiențe o Ithakă și mai frumoasă de cum o avea la început. Nu prea știu cum să aduc un omagiu unei personalități pe care o admir, decît încercînd să învăț ceva de la ea. Mircea Eliade este, pentru mine, însumarea voinței și perseverenței, mișcarea perpetuă, de aceea am hotărît să-mi construiesc săptămîna ce urmează sub semnul Verbului.

Astăzi verbul generic va fi „a crede” (să fie oare de la „Istoria credințelor...”?!), îmi pare unul potrivit pentru orice început.

Cred în părinții mei – e atît de bine să te simți uneori copil!

Cred în oameni – lor le datorez cele mai multe lecții de viață.

Cred în profesia mea – nu mă plictisește niciodată.

Cred în destinul poporului meu – o istorie nesfîrșită cu balauri cît mai ciudați și cu Feți-Frumoși plecați pe meleaguri străine în căutarea tinereții fără de bătrînețe...

Cred în prieteni - știți cum se îmbunătățește gustul cafelei alături de ei?

Cred în cărți – lumea de oglinzi prin care poți să rătăcești la infinit.

Cred în dragoste – timpul trece, iar ea rămîne nealterată, pentru că e nealterabilă.

Și, peste toate, cred în Dumnezeu, care mă ajută și sper că mă va ajuta în continuare să cred în mine.

Marți

Încă de cu seară mă gîndeam la verbul ce-mi va monopoliza ziua de marți. Și am hotărît că va fi „a învăța”. Pentru întărirea lui „a crede”. Pentru umplerea gropilor din pavajul interior. Pentru dreptul de a beneficia de lumea ce mă înconjoară.

Uite că ziua a trecut și a venit timpul sintezei: oare într-o deșertăciune a grijilor nu mi-am trădat verbul? Se pare că nu.

Am deschis, într-o pauză, o plachetă de versuri ale Ninei Cassian și în finalul poemului „Greoi, autumnal” l-am descoperit pe Maldoror. Să ridice mîna (dar onest!) cine îl cunoaște pe Maldoror? Vă spun eu: este eroul secolului XIX, din „Cînturile lui Maldoror” de Lautreamont, simbol al dedublării sinelui – el, spre deosebire de noi, are norocul să se întîlnească cu propriul alter ego. Alung de la mine dorința de a mă imagina într-o situație similară... E curajos să dai ochii cu tine însuți!

Mai tîrziu am citit lucruri noi despre Bagdad și Meka – de la o provocare strict profesională în preajma discutării „Nopții de decemvre” am transformat căutarea într-un veritabil itinerar spre alte spații, culturi și dimensiuni umane. De unde s-a documentat oare poetul A. Macedonski? Nu cred că e o banală coincidență dintre luna aleasă de autor și perioada de săvîrșire a pelerinajului ritual!

Zilnic avem ceva de învățat, de descoperit, important e s-o facem cu interes și motivație profundă și doar așa vom trăi revelații. La finalul acestei zile mă întristează și mai mult știrea cu care mi-am început ziua, despre „cursurile suplimentare de pregătire a elevilor de școală: matematică, scriere, citire etc.” și mă întreb de ce ne grăbim să-i dezgustăm pe copii de a studia înainte ca aceștia să prindă gustul cunoașterii? Cum fac japonezii că îi învață alfabetul abia în a VI-a?

Miercuri

M-am trezit cu cuvintele lui Isus: „Căci acolo unde sînt doi sau trei adunați în Numele Meu, sînt și Eu în mijlocul lor.” Îmi voi permite o parafrază (iertați-mi îndrăzneala!): unde sînt doi sau trei adunați pentru a-și împărtăși ideile, opiniile, descoperirile, este cunoașterea adevărată. Cel mai legat de „a învăța” îmi pare „a comunica” – și nu doar ca imperativ al școlii moderne, care îl pune pe elev în situația de a vorbi despre cele învățate. Orice om, în odiseea creșterii sale personale, simte nevoia de a se angaja într-un dialog despre cele descoperite, întru sporirea lor cantitativă și consolidarea lor calitativă. Am zis „dialog” și acesta a fost scopul zilei de astăzi, alungînd riscul monologului tipic profesorilor.

Cu cei de-a XII-a am discutat despre asumarea conștientă a idealului, despre „alegerea arcului pe măsură”, vorba poetului N. Labiș. Din păcate, scena publică (politică, artistică) a țării noastre ne oferă multiple spectacole de înveșmîntare ridicolă, în haine străine, deloc potrivite parametrilor personali, care transformă personajele în pețitori jalnici ai unei Ithaka ce nu le aparține.

Cu cei mici ne-am convins reciproc de responsabilitatea de a rămîne în picioare atunci cînd viața vrea să te îngenuncheze cu orice preț. Cel puțin visele, asemeni celor ale băiatului care voia să doarmă, nu ni le poate lua nimeni!

Ne-am amintit cu mare drag despre poetul Ion Vatamanu, am „bîrfit” farmecul Reginei Ana, am presupus care va fi următoarea generație de roboți…

Am discutat cu colegii mei despre gripă și ciocolată, despre manualele școlare, despre proza lui Eric-Emmanuel Schmitt, despre apropiata vizită a premierului la Bruxelles și despre oare cum se distrează oamenii deștepți?

Convins de importanța comunicării este și H.-R. Patapievici, care afirmă că ideile înfloresc numai dacă sînt continuu schimbate la nivelul pieței lor specifice de evaluare, de critică, de respingere și de validare. Nu știu în ce măsură mediul în care trăim este o piață specifică de evaluare ofertantă, dar sînt sigură că doar schimbul continuu de idei poate valida modestele noastre convingeri.

Joi

Mi-i teamă să vă spun ce verb am ales pentru astăzi, dar e vorba de „a critica”.

Și nu mă gîndesc la o critică neapărat în sensul de negație, ci mai degrabă de analiză cerebrală, lucidă, care va asigura pe de o parte respingerea rebutului, pe de altă parte validarea calității. Un fel de test al vivacității!

Am criticat serviciul meteo care, după ce ieri a dat-o în bară cu promisiunea de soare, astăzi a insistat că soarele a fost. Mă gîndeam la inflexibilitatea jurnalistului în raport cu textul din față: un motiv pentru care de multe ori renunț să privesc/ să ascult/ să citesc interviuri. Am fost deranjată de întrebarea unei moderatoare care a așteptat cuminte ca intevievatul să-și țină discursul pentru a-l întreba imediat lucrul despre care Domnia Sa deja vorbise. Bunul simț al oaspetelui s-a mulțumit să precizeze că adineaori a spus asta! Și aici cred că se deschide rostul criticii ca și filtru: nu declar interviul declasat din ofertele de erudiție și spirit.

Am trăit recent o revelație ascultînd un dialog cu Nora Iuga, recitesc convorbirile cu Regele Mihai I, cu Alexandru Paleologu, cu Umberto Eco sau Borges… Cele realizate de Ovidiu Șimoncă sau Eugenia Vodă sînt egale cu o facultate de jurnalism!

Îmi place să cred că „a critica” are ceva cu „a rîde”, în sensul profund al comicului acestui cuvînt, care trece dincolo de asocierea sonoră. După cum spunea Henry Bergson, rîsul este o acțiune exclusiv umană: ride doar omul și se poate ride doar de om. Spiritul critic, capacitatea de a identifica ridicolul ne umanizează. Ce altă armă aș putea mînui cînd îmi cade în mînă o pseudocarte de pseudopoezie a unui pseudopoet – să rîd întreit! Am citit ieri într-o publicație de specialitate un text-omagiu scriitorului Ion Creangă și îmi venea să recit finalul poemului „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu. Cîte poante ar mai dat lumii „sfătosul bunic din Humulești” dacă s-ar regăsi în bazaconiile urmașilor!

Vineri

E necesar să vină o zi de vineri, sub semnul verbului „a ierta” și „a iubi”. Nu le pot separa, sînt verbe-siameze, ca două aripi simetrice prinse de corpul nostru de carne, menite să ne înalțe deasupra tejghelei numită viață. E sfîrșit de săptămînă și trebuie să-i iert pe cei care mi-au zădărnicit, cu voia sau fără voia lor, planurile, trebuie să mă iert și pe mine pentru că i-am lăsat să mi le zădărnicească, ba chiar i-am folosit ca și scuză a propriilor eșecuri. În fond, noi lăsăm lucrurile să facă parte din viața noastră, deaceea, odată acceptate, ele trebuie îndrăgite. Clipele acestea afective, pline de dragoste, sunt ca niște semne de punctuație în frazele lungi pe care le construiesc în goana zilelor, uneori prea tehnic și obiectiv.

Vorbeam cu un coleg despre cele șapte zile de post negru pe care le acceptăm mai ușor decît clipa de iertare a celui care ne-a greșit. Dacă am putea extrage din viața noastră timpul pe care îl risipim pe invidie, răzbunare, certuri, „răutăți și mici scandaluri”, vorba poetului, cît ne-ar rămîne pentru a crede, a învăța, a comunica, a analiza critic și a deveni mai buni! Am concentrat într-o săptămînă lucurile pe care cred că trebuie să le facem toată viața, alternîndu-le și dozîndu-le după gust.

Căci peste toate stăpîn este verbul „a trăi”, frumos și plin. Aștept să trăiesc ziua de mine, ziua în care am ședința Clubului de Lectură și la care ne vom împărtăși experiențele unei săptămîni construite diferit, dar pe aceeași temelie a valorilor de nezdruncinat.

Previous Next

XS
SM
MD
LG