Arareori s-a scris atît de mult în presa internațională despre un film românesc, cît s-a scris despre pelicula regizorului Alexander Nanau, „Toto și surorile lui”, distinsă recent cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul „Prime Planuri” (Premiers Plans) de la Angers, în Franța. Filmul a cîștigat pînă acum nu mai puțin de șase premii de la lansarea sa în 2014, între care „Golden Eye”, pentru cel mai bun film documentar internațional la Festivalul Filmului de la Zürich, „Silver Eye Award”, la Festivalul Internațional de la Jihlava, în Cehia, și Premiul Juriului Ecumenic și mențiune onorabilă la Festivalul DOK de la Leipzig. Un regizor în plus din România despre care se vorbește și merită să se vorbească.
O cronică deosebit de amplă – opt pagini pe Internet – în prestigioasa publicație a agenției Mediapart -, sub semnătura lui Olivier Beuvelet, conchidea zilele trecute că „realizatorul a investit într-atît în «punerea în pagină» a documentarului lui încît ajunge uneori la un nivel al planui estetic care credeam că nu poate fi găsit decît în ficțiune: Jos pălăria !”
„Toto și surorile lui”, a cărui premieră a avut loc la Festivalul de Film de la San Sebastian, a fost prezentat de realizatorul său drept un „documentar”, dar criticii îi pun sub întrebare calificativul, spunînd că Alexander Nanau „a știut să facă din documentarul său o operă de ficțiune. […] Rezultatul este suprinzător pe planul sincerității, [iar] spectatorul își pierde ceva din statutul său de voyeur, pentru a resimți în fundul sufletului, această mizerie, această locuință provizorie pe care nimeni nu o face să devină viabilă”.
Pe scurt, filmul îl are în prim plan pe Totonel/Toto, un copil rom analfabet de nouă ani, care trăiește într-un soi de ghettou al Bucureștiului, împreună cu două dintre surorile sale mai mari, Andrea (14 ani) și Ana (17 ani), vizitat din cînd în cînd de unchii săi, adicți ai drogului. Pe parcurs, spectatorul află, că mama copiilor a fost arestată și închisă pentru trafic de droguri, în urmă cu patru ani. Toto învață să danseze, să citească și să scrie, în timp ce sora lui mai mare este frîntă de ambianța dificilă, în care inocența copilăriei, aproape că nu există. Temă recurentă în societatea românească, temă extrem de sensibilă în societatea franceză, educația și integrarea copiilor romi, scoaterea lor din starea de mizerie, de defavorizați la marginea societății, dă pregnanță și interes filmului pe plan internațional.
Alexander Nanau, realizatorul lui „Toto și surorile lui”, care semnează în același timp, potrivit bazei de date imdb, scenariul, dialogurile, montajul și fotografia, s-a născut în 1979 la București, și a studiat regia de film în Germania, la Academia de Film și Televiziune de la Berln (dffb), pe care a absolvit-o în 2006 cu pelicula „Peter Zadek înscenează Peer Gynt/Peter Zadek inszeniert Peer Gynt”, film ce a fost proiectat în Germania și Austria. Următorul său documentar, „Lumea după Ion B.” (The World According to Ion B), i-a adus, în 2010, un premiu Emmy, numeroase elogii și o selecție la peste 50 de festivaluri de film.
Întrebat despre condițiile în care a realizat ultimul film și reacțiile romilor din București, Alexander Nanau răspundea într-un interviu pentru revista „Variety”, la Festivalul de la San Sebastian, „oamenii au fost revoltați. Cei care trăiesc în acea zonă cred întotdeauna că dacă vii cu o cameră de filmat și vrei să faci un film despre ei, este din dorința de a-i prezenta într-un mod negativ la televiziune. […] În acea zonă a orașului, șobolanii sînt mai mari decît o pisică… La început am închiriat un bodyguard, care mă aștepta ceva mai departe, cu un telefon, și era pregătit să mă scoată de acolo dacă s-ar fi întîmplat ceva. Dar am avut o relație atît de bună cu toți cei din ghetto, încît am realizat că prezența lui m-ar putea deranja. Ei mi-au acordat încrederea, eu am avut încredere în ei, așa încît, într-o noapte în care bodyguardul mi-a spus că s-a speriat de moarte cînd i-a trecut peste picior un șobolan, i-am spus «mă simt în siguranță, poți să pleci». După două săptămîni mergeam acolo fără nici o protecție…”
Alexander Nanau explica în continuare : „am avut ideea să obțin de la ei ceva ce ar putea fi mai impresionant decît puteam realiza eu însumi și, în consecință, am vrut să le dau camere de filmat, să facă propriul lor film. […] Andrea, sora de vîrstă mijlocie, s-a dovedit chiar talentată, așa că i-am dat ei un aparat…; ea a început să tragă secvențe, ca pe un fel de jurnal. […] Momentul cel mai izbitor l-a constituit o scenă incredibilă, cînd s-a dus după sora ei, în afara ghetto-ului și au avut o uimitoare discuție în trei despre motivul pentru care unul, Toto și ea, încearcă să se schimbe, să se dezvolte diferit, iar celălalt, sora cea mare, nu. Este în film, scena cea mai lungă.”
Intervievat pentru Euronews de Wolfgang Spindler despre demersul său, Alexander Nanau explica: „Lucrul nu diferă de acela al unui regizor cu actori reali. Lucrurile se petrec prin intermediul relațiilor umane. Dacă reușești să stabilești o conecție și încrederea, totul merge de la sine, este ca în orice relație umană, cel mai bun partener este cel care te duce la punctul în care ești ceea ce ești pur și simplu, tu însuți, nu ceea ce pretinzi a fi. Și acesta este rolul meu în calitate de regizor de film, să clădesc încrederea, astfel ca oamenii să poată fi ei înșiși, firești”.
Punct țintit, punct lovit, cum o atestă cronicile internaționale ce vorbesc despre o… „capodoperă” cinematografică.
