Linkuri accesibilitate

Literatura română în ultimii 25 de ani


Anul acesta, la cele două târguri de carte, Bookfest și Gaudeamus, s-a văzut clar că literatura română a trecut într-o altă etapă.

Ce ne-am fi făcut fără barometrul de opinie realizat de INSCOP la începutul acestui decembrie? În aparența de vacarm și degringoladă care ecranează orice încercare de analiză, România totuși nu e în regres. Pentru prima oară de la revoluție, o majoritate fermă este, în acest sondaj, de partea unui regim democratic în țară, și nu nostalgică după comunism. 80% dintre români optează pentru tot ce aduce democrația. Nu e deloc întâmplător că anul acesta, la cele două târguri de carte, Bookfest și Gaudeamus, s-a văzut clar că și literatura română a trecut într-o altă etapă. Nu mai pare să aibă de a face cu cea din vremea comunismului.

E bine? E rău? Nu cred că, pusă public, întrebarea poate obține un răspuns clar din punct de vedere sociologic. Dar spune limpede că suntem în prezența schimbării, iar asta e principalaul câștig.

Obsesia schimbării a funcționat, de fapt, din prima zi după revoluție, numai că mecanic. Mai întâi, a fost o imensă polarizare, care a scuturat sever ierarhiile oficiale. Cu excomunicări, acuzații de colaboraționism, privatizări, mini lovituri de palat la conducerea diverselor structuri pendinte de literatură - edituri, Uniunea Scriitorilor etc. Zgomot mult, clarificări puține, exagerări inevitabile, presă confuză. Firește, nu toate poamele răscoapte în zeci de ani de dictatură au căzut atunci. Apele s-au ales cu greu. Oamenii scrisului s-au comportat diferit: unii au trecut de partea noii Românii, au devenit lideri de opinie sau chiar au intrat în politică, alții și-au apărat vechile poziții, făcând echipă cu primele grupuri de putere de după 1989, formate în jurul lui Ion Iliescu, și care astăzi sunt etichetate fără ezitare drept criptocomuniste.

În literatura acestor 25 de ani, cel mai interesant studiu de caz s-ar putea face pe două generații care aveau maturitatea să priceapă ce li se întâmplă: generația șaizeci, aflată în plină glorie literară și chiar socială la momentul '89 (Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Nicolae Manolescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Simion, Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu etc.) și, respectiv, mai puțin norocoasa generație optzeci (Mircea Cărtărescu, T.T. Coșovei, Ioan Groșan, Cristian Teodorescu, Mariana Marin, Matei Vișniec, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Mihai Dinu Georghiu, Radu G. Țeposu etc.).

Azi pare simplu să vedem cu ce s-a soldat marea reașezare: inițial, cu un eșec al tuturor, pe toată linia. Primul deceniu a aparținut unui vast și dramatic efort de reasamblare morală, bazat mai ales pe memorialistica asiduă despre anii comunismului (deci nu pe literatură, ci pe pe paraliteratură, chiar dacă e vorba de Jurnalul fericirii de N. Steinhardt). De asemenea, pe publicarea în traducere a celor mai importante cărți de politologie, care să-i readucă pe români în contact cu prezentul de dincolo de granițele țării.

După anul 2000, s-a conturat o schimbare definitivă „de canon”, cum se spune, adică în felul de a scrie și a citi literatura. Vechile tabuuri și exigențe stilistice au căzut aub asediul cuvântului de ordine: dezinhibare. De la sinceritatea crudă, năucitoare a memoriilor de închisoare, publicate masiv în anii nouăzeci în special de Editura Humanitas - dar nu numai - până la libertățile, chiar libertinajul stilistic al noilor autori.

Proza a performat mai repede decât poezia, respectând și ea, grosso modo, un deceniu și mai bine de cvasi-tăcere. Abia la jumătatea anilor 2000 s-a putut vorbi de o nouă literatură. Până atunci, criticii n-au avut decât a deplânge absența „literaturii de sertar”. S-au tot căznit să combine nume vechi cu nume noi, au scotocit prin diaspora, dar maioneza se tăia întruna. După 2000 s-a putut distinge un nou val literar, suficient de compact, deși obraznic de nonconformist. A inundat în vociferările aproape generale, dar și-a făcut loc și a curățat ce era de curățat. După acest val, nimic n-a mai fost ca înainte. Editura Polirom a fost, de această dată, la vârful inițiativei, ea a aruncat pe piață un pachet de prozatori foarte tineri, cu cărți în care se scriau pe ei înșiși, cu derutele, blazările, angoasele și tembelismele lor (și ale vârstei): Ioana Bradea, Ionuț Chiva, Adrian Schiop, Alexandru Vakulovski etc.

Cutezanța editorială a Poliromului fost însă cu adevărat remarcată abia în 2005, cînd, din magma noului val de scriitori, mai degrabă provocatori decât convingători, au răsărit în sfârșit voci rafinate, cu timbru valoros și durabil: Filip Florian, Florina Ilis, Doina Ruști, Răzvan Rădulescu etc.

Literatura română de după '89 a mai cunoscut o cotitură clară recent, în ultimii, să spunem, doi-trei ani, când s-au impus dintr-o dată mai multe cărți și autori (noi, sau reîncărcați) care nu provoacă în niciun fel. Ei spun ce au de spus, mai ales despre experiența din anii comunismului, și o spun într-o scriitură din ce în ce mai clasică, adică elegant-neutră. Așa scrie, de pildă, o prozatoare de succes deja european, nu demult intrată în scenă - Ioana Pârvulescu. Așa scriu acum optzeciștii Alexandru Vlad, Marta Petreu, sau șaptezecista Gabriela Adameșteanu. Așa continuă să scrie, de trei decenii, Mircea Cărtărescu, cel mai iubit și mai tradus autor român în clipa de față. Cărțile lor fac tiraje destul de bune, sunt mult comentate, laolaltă cu cele ale autorilor cu manieră și viziune personală consecventă, și care, deși scriu de mult, au intrat în topuri abia după anul 2000: Dan Stanca și Radu Aldulescu. Alt simptom major de stabilizare: apariția unei noi generații de critici literari, majoritatea spre (sau în jurul vârstei de) 40 de ani. Dincolo de apetitul pentru facerea ierarhiilor din mers, toți au ambiții teoretice. Au scris studii, și-au dat doctorate, sunt universitari. Sunt influenți în cercuri încă tangente, neconcentrice, dar bine formați cultural și, deci, îndreptățiți în verdicte.

Și cu aceasta ajungem la ultimul fenomen care merită să fie pomenit în această iute privire de sus: blogosfera. Bloggerii aglomerează, în clipa de față, peisajul receptării literaturii din România. Uneori reușesc să o și influențeze. Există premii literare unde decizia finală aparține bloggerilor, adică „publicului”, cum s-ar spune. Dacă acest instrument cu două tăișuri, destul de perfid, a fost folosit spre binele ori spre răul literaturii rămâne de văzut. Mai vorbim peste vreo cinci ani. Deocamdată, orice am spune, rețelele de socializare alimentează revenirea la cărți, la citit, pe orice suport. Este alternativa binevenită la reacția de intoxicare față de enorma plagă a manipulărilor prin mass media.

Românii știu astăzi mult mai bine cine e Mircea Cărtărescu, de ce ar trebui sau n-ar trebui să ia premiul Nobel. Știu cine este Andrei Pleșu, reacționează galvanizați la orice intervenție publică a unor Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici și prețuiesc din ce în ce mai mult pledoariile pentru frumos, morală și bun gust făcute în puținele emisiuni culturale de televiziune sau în online de Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Horia Roman-Patapievici, Cezar Paul Bădescu, Robert Șerban.

N-au trecut degeaba 25 de ani. Încă se scrie literatură multă în România, iar scrisul încă are prestigiu, chiar dacă școala nu pune deloc umărul, iar presa literară a cam sucombat.

Câteva cărți din ultimii ani au răscolit splendid, dureros sau sarcastic în sedimentele experienței comuniste. O vreme vor rămâne importante, pentru că reprezintă un început de raportare lucidă, cu mijloacele artistului, la ce a fost. Rețineți deci: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, Toate bufnițele de Filip Florian, Lizoanca la 11 ani de Doina Ruști, Proorocii Ierusalimului de Radu Aldulescu, Urma de Adrian Alui Gheorghe, Ploile amare de Alexandru Vlad, Jurnalul așteptării de Dan Stanca, Vremea minunilor de Cătălin Dorian Florescu. Este o listă scurtă, personală, cu care nu spun decât că, slavă Domnului, avem ce pune în traistă.

Previous Next

XS
SM
MD
LG